În toate timpurile şi în toate locurile, problema canonului e o treabă destul de complicată şi oarecum bătută în cuie, care se schimbă destul de încet, odată ce marile valori se aşază şi se-nţepenesc în ierarhia lor. Din când în când (dar lucrul este rar), mai iese câte unul care nu mai e „în grafic”, sau „la standard”, căruia nu-i mai coincide forma cu Idealul Artei, ş.c.l. Din alt când în când, însă, Cititorul câştigă, şi consacrarea mai împinge câte unul pe culmile gloriei, dat – spre citire şi savurare – muritorilor de rând. Iată cum, cel care îmbogăţeşte de puţină vreme (în mod oficial) canonul românesc, poartă numele Marin Sorescu (cei care cunosc poezia cu „Trebuiau să poarte un nume” pricep parafraza…). Până acum ceva vreme (relativ recent – 1996), i-am fi urat vesel la multi ani, maestre, acum însă, nostalgic, ne aducem aminte că ne-a spus, odată, un profesor de facultate, să staţi cu ochii pe Sorescu, că el e următorul la canon. Şi-a fost să-i fie de bine. Poezia e grozavă, dramaturgia nă-u-ci-toa-re.

Dar de data asta nu vreau să-l comentez pe Sorescu. Tocmai am închis „Trei dinţi din faţă”, din care am adus vorbe calde, puţine, alese după sonoritate şi paradox al exprimării, surprinzătoare, cât să vă trezească în om un strop de nevoie sorească… e o poveste care mi-a dat un ciudat sentiment de tristeţe. Ca-n viaţă, uneori.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Iulia Muşat in Cărţi, Fragmente literare
4 comentarii »

Fragmente din volumul „Scriitori francezi”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978 – autorul articolului este Irina Eliade:

„În 1778, când Voltaire se întoarce la Paris pentru a asista la premiera ultimei sale tragedii, Irène, întreaga populaţie pariziană aclamă pe ‘patriarhul’ din Ferney, văzând în el nu numai un autor genial, ci şi un apărător al celor nedreptăţiţi. În ochii celor care trăiesc astăzi, Voltaire este unul dintre marii cutezători care au luptat neîncetat împotriva superstiţiei, prejudecăţilor, intoleranţei şi a tuturor teoriilor menite să acrediteze – aşa cum spune el – ‘istorii romanţate ale omenirii’, unul dintre marii jurnalişti care au izbutit să creeze un curent de opinie fără precedent în istorie şi autorul unor admirabile povestiri cu substrat polemic, moralizator sau filosofic, cea mai cunoscută fiind Candide ou l’Optimisme (Candide sau Optimismul). După cum se ştie, pentru a infirma teoria lui Leibniz, Voltaire imaginează o serie de aventuri în urma cărora un tinerel, dornic să creadă că legile scrise sau nescrise sunt dictate de o armonie prestabilită, este silit să constate că pe pământ domneşte hazardul, transformându-se, în consecinţă, dintr-un naiv optimist, într-un foarte avizat sceptic. Dialogul dintre Candide, purtătorul de cuvânt al autorului, şi Pangloss, exponentul teoriei filosofului german, se desfăşoară nu în prezenţa, ci în absenţa personajelor, replicile fiind proiectate în timp şi în spaţiu de către narator. Antrenat într-un dans macabru – cu atât mai macabru cu cât este executat în ritmul săltăreţ marcat pe partitura semnată de Voltaire, cu indicaţia prestissimo – Candide are uneori răgazul să exclame că lumea în care trăieşte, departe de a fi cea mai bună dintre lumile posibile, este un infern în care viaţa oamenilor depinde de seniori perfizi şi cruzi, de preoţi fanatici, de curteni slugarnici, de negustori hrăpăreţi, natura nefiind nici ea mai blajină, întrucât uneori distruge tot ce-i stă în cale, aşa cum s-a întâmplat în Lisabona în timpul cutremurului din 1756. Silit să joace pe alte meleaguri într-o horă similară, Pangloss cugetă şi el asupra cauzelor şi efectelor în timp ce vâsleşte la o galeră sau după o şedinţă de vivisecţie la care este supus şi constată că totul se petrece pe lume conform unui admirabil sistem menit să asigure atât fericirea oamenilor în general, cât şi fericirea fiecărui individ în parte.

3 voturi

Încarc...

Publicat de Iulia Muşat in Critică literară
Comenteaza! »

I

Cât e de lung gardul, de la portiţă până la cotitura uliţei, Sanda l-a măsurat, nici ea singură nu ştie de câte ori, cu firul în mână. Jos, lângă portiţă, e vârtelniţa cu jirebia de tort. Sanda ia capătul firului, îl suceşte pe lângă cel dintâi par din gard, apoi merge lăsând firul printre degete, din par în par, până la stâlpul din cotitură; acolo suceşte firul încă o dată şi iarăşi se întoarce înapoi. Vârtelniţa se mişcă alene, scârţâind îndelungat, şi lasă firul a se dezveli. Din când în când, scârţâitura încetează şi firul nu mai curge. Sanda fuge la vârtelniţă, descurcă firele şi iarăşi părândă parii. Aşa se urzeşte pânza. Şi gardul e cel mai bun urzitor: pari bătuţi unul lângă altul şi legaţi între dânşii, loc de şase palme de la pământ, cu o împletitură de nuiele. Lângă gard locul e neted; dincolo grădina cu legume şi cu flori. Cucurbăta se întinde de-a lungul, se ridică şi pe alocurea se răsuceşte până în vârful parilor, încât firul Sandei se ascunde în verdeaţa frunzelor ori scutură albine din florile galbene. Aşa de a îndemână nu e urzitorul cu craci lungi ca păianjenul. E bun în vreme de iarnă. Acum însă naica Marta s-a dus cu copiii la stână, badea Stan a plecat cu un car de scânduri: Sanda e singură-singurică. Îi mai place afară la uliţă. Nu pentru că ar fi trecători, dar afară cântecul vine mai bine. E cald, dar deprinsă e fata la ger şi la arşiţă. Cu braţele goale, cu poalele aninate în brâu şi cu ştergarul în cap, ea nici nu simte vremea lui cuptor; cântă, întinde firul, descurcă jirebia şi se pierde în tinereţile ei.

76 voturi

Încarc...

Publicat de Lucian Velea in Povestiri
57 comentarii »