Într-un spectacol de teatru, un tânăr actor a avut o singură replică: „Majestate, flota engleză a distrus flota spaniolă.” Fiind emoționat, acesta a zis: „Majestate, flota spaniolă a distrus flota engleză!”
Maria Filotti, care era regina, neavând o replică adecvată pentru acest anunț inversat, a izbucnit:
– Nu te cred! Ești un spion. Piei din faţa mea!
Într-un cadru foarte, foarte matinal, They Might Be Giants cântă în ultima zi a TED2007. Melodiile din spectacol sunt „Older” (Mai bătrân), „Bee of the Bird of the Moth” (Albina păsării moliei), „Asbury Park” (Parcul Asbury), „Fingertips” (Buricele degetelor), prima audiţie a „Phone Calls from the Dead” (Telefoane de la morţi) şi „Alphabet of Nations” (Alfabetul naţiunilor).
Lumea de astăzi pare, mai mult ca în orice altă epocă, cuprinsă de un haos incurabil, cufundată, fără scăpare, într-un haos total, aproape, s-ar putea chiar spune, captivă unui haos universal.
Deși sentimentul acesta de neorânduială deplină nu e prima oară în istorie când e resimțit la nivelul întregii colectivități, parcă acum e mai rău ca niciodată, parcă acum starea de disperare, însoțită de un defetism ce reușește să stârpească orice apel la acțiune, face chiar parte integrantă din natura umană, parcă dezordinea prezentă este atât de mare, atât de prevalentă, încât apare oricărui observator cât de cât atent la ce se întâmplă în jurul său a fi complet organizată.
La conferinţa EG din decembrie 2007, artistul Jonathan Harris a discutat despre cele mai recente proiecte ale sale, care presupun colecţionarea poveştilor: ale lui, ale necunoscuţilor şi poveşti adunate de pe internet, inclusiv uimitorul „Ne simţim bine”.