„Minulescu povestitor” de Paul Zarifopol
„…Când n-ai voie să vorbești decât cu tine însuți, îți pare că ai rămas singur pe lume, că nu ești decât semnul de întrebare al celui care ai fost sau că trăiești într-o lume de surdo-muți, cu care – ceea ce este și mai trist – nu poți comunica nici măcar prin semne… De cele mai multe ori sonoritatea verbală îți încântă auzul, și minciuna cochetează cu adevărul după dispoziția urechii, nu a rațiunii. Liniștea și atitudinea statică însă măresc și mai mult temerea de necunoscut… Zgomotul este mult mai uman decât liniștea… Un concurs înscris te reîntoarce fatal la haosul inform dinainte de creația lumii” (Ion Minulescu, „Corigent la limba română”, București, „Cultura națională”, pag. 101-102).
Practica literară confirmă deplin psihologia și estetica implicată în această mărturisire. Povestirea lui Minulescu este vorbită. Între felul cum vorbește omul, și metoda după care își scrie istorisirile artistul Minulescu nu intervin atitudini, nici de paradă, nici de atelier. Prin înconjurul unor lungi și solide exerciții cu sonoritățile și cu substanța poetică a cuvintelor, acest scriitor a ajuns, cum se zice, să scrie cum vorbește. Abundența comparațiilor apare pe alocuri prea puțin controlată, totuși, comparația ca procedeu general corespunde aici unei trebuințe normale și constante de a-și face gândirea palpabilă continuu.
Astfel, în total, față de cetitori vorbirea lui Minulescu nu-i alta decât vorbirea lui cu sine însuși, cu acei pe care viața îi i-a scos în cale și care alcătuiesc țesutul însuși al povestirii. În sfera și la nivelul care i-au fost sortite, artistul își prezintă amintirile din copilărie și tinerețe cu o naivitate și simplicitate de vorbă echivalente povestirii lui Creangă. Simbolismul de atâtea ori categorisit ca deznaționalizat prin excelență este aici, prin excelență, scriitor român local.
Continuare »
fără voturi
Încarc...