Despre adevăr şi autoamăgire
Am spus demult că de-a lungul istoriei noi, românii, nu am progresat decât împinşi de la spate, dar şi atunci – doar în două cazuri: când am avut parte de nişte conducători geniali sau când am fost conduşi de străini. Faptul că prima universitate din spaţiul românesc a apărut (1860, Iaşi) la mai mult de o jumătate de mileniu după Universitatea din Praga (1348), este, probabil, primul argument care susţine această tristă constatare. Un alt argument ar fi acela că a trebuit ca Oltenia să fie ocupată de austrieci (1717-1739) şi Ţara Românească şi Moldova – de ruşi (1828-1851) pentru a afla şi noi ce înseamnă un recensământ al populației și al animalelor.
Am mai spus că cei mai mulți dintre noi, românii, ne comportăm exact ca un bolnav psihic, acesta nerecunoscând în ruptul capului că este bolnav, ci susținând cu tărie că bolnavi sunt tocmai cei care-i spun asta. De asemenea, ați observat că întotdeauna, pentru tot ceea ce ni se întâmplă nouă rău, nu noi suntem vinovați, ci alții, de obicei străinii? Noi suntem frumoși, harnici și deștepți, nu! – cei mai frumoși, cei mai harnici și cei mai deștepți de pe fața pământului – ce să facem însă dacă restul omenirii nu există decât pentru a ne face nouă rău, tocmai fiindcă suntem (aiurea!) „poporu’ ăl mai tare din parcare”! Nu i-ar trece niciunuia prin cap că dacă cineva își bate joc de el o face pentru că poate și pentru că are de cine-și bate joc, iar pentru asta el este singurul vinovat!
Continuare »