Despre adevăr şi autoamăgire
Am spus demult că de-a lungul istoriei noi, românii, nu am progresat decât împinşi de la spate, dar şi atunci – doar în două cazuri: când am avut parte de nişte conducători geniali sau când am fost conduşi de străini. Faptul că prima universitate din spaţiul românesc a apărut (1860, Iaşi) la mai mult de o jumătate de mileniu după Universitatea din Praga (1348), este, probabil, primul argument care susţine această tristă constatare. Un alt argument ar fi acela că a trebuit ca Oltenia să fie ocupată de austrieci (1717-1739) şi Ţara Românească şi Moldova – de ruşi (1828-1851) pentru a afla şi noi ce înseamnă un recensământ al populației și al animalelor.
Am mai spus că cei mai mulți dintre noi, românii, ne comportăm exact ca un bolnav psihic, acesta nerecunoscând în ruptul capului că este bolnav, ci susținând cu tărie că bolnavi sunt tocmai cei care-i spun asta. De asemenea, ați observat că întotdeauna, pentru tot ceea ce ni se întâmplă nouă rău, nu noi suntem vinovați, ci alții, de obicei străinii? Noi suntem frumoși, harnici și deștepți, nu! – cei mai frumoși, cei mai harnici și cei mai deștepți de pe fața pământului – ce să facem însă dacă restul omenirii nu există decât pentru a ne face nouă rău, tocmai fiindcă suntem (aiurea!) „poporu’ ăl mai tare din parcare”! Nu i-ar trece niciunuia prin cap că dacă cineva își bate joc de el o face pentru că poate și pentru că are de cine-și bate joc, iar pentru asta el este singurul vinovat!
De fapt, noi, românii suferim de un teribil complex de inferioritate care se relevă cel mai pregnant prin protocronismul nostru exacerbat, grevat masiv de ignoranţă şi infantilism, prin care căutăm să ne convingem pe noi înșine şi să convingem pe şi pe alţii (cei pe care nu reuşim să-i convingem sunt, desigur, trădători de neam şi ţară), că strămoşii noştri s-au aflat la originea civilizaţiei planetare, dar, în acelaşi timp, şi că, la nivel mondial, există o conspiraţie care încearcă să ascundă acest lucru, ce mai – că restul omenirii nu există decât pentru a ne oculta nouă întâietatea în orice domeniu. Această beţie colectivă cu amăgiri oculte a devenit în mod clar un caz de patologie psihiatrică! Şi ne mai mirăm că suntem trataţi în consecinţă… Mai grav este însă faptul că tocmai această patologie psihiatrică naţională s-ar putea să ducă la dispariţia noastră ca naţiune! Națiune am spus? Păi, constat cu groază că n-am prea fost deloc națiune până acum, ci doar o… populație! În fine, am mai spus că sindromul de care suferă cei mai mulți dintre conaționalii noștri s-ar putea numi „sindromul prostiei fudule”.
Până aici nu am făcut decât să expun pe scurt unele păreri personale, păreri care sunt cunoscute demult și de mulți din publicațiile mele și pentru care sunt copios și sistematic înjurat. Acum, referitor la prima remarcă, cea cu universitățile, pe care mulți interlocutori sau comentatori au minimalizat-o sau i-au găsit explicații/scuze (Doamne, ce ne mai pricepem noi, românii, la asta!), iată ce se poate citi în lucrarea „Dezbinarea românească” de Nicolae Grosu, Ionel Dănciuc și Vasile Gogonea, Ed. Ecou Transilvan, 2015, pag 21:
În orice societate, înființarea primei universități fiind dovada maturității acelei societăți, iar universitatea fiind port-drapelul maturizării în orice societate, este incontestabil că, din moment ce în societatea românească prima universitate a fost înființată cu 800 de ani mai târziu decât în societățile civilizate, este plauzibil a se estima că aproximativ aceasta este diferența de maturitate dintre societatea românească și societățile respective. Și, cum o asemenea întârziere înseamnă patologie, și, prin sine, mutilare, inclusiv astfel se poate explica starea cvasi-generalizată de nefiresc, de ciudat, de straniu din societatea românească, stare etichetată în limbajul urban prin pseudo cuvântul nașpa.
Cu o pagină înainte, în aceeași lucrare, se afirmă:
Așadar, societatea românească fiind caracterizată de dezbinare, specifică stadiului de populație, nu de unitate, specifică stadiului de popor, relațiile sociale dintre români sunt – inclusiv la nivelul elitelor (autorități, manageri, ingineri, medici, profesori, preoți) sau în raport cu acestea – de repulsie, de batjocură și de jecmăneală, rezultând că viața românului este tocmai din cauza românilor o necurmată suferință și că, deci, cei mai înverșunați dușmani ai românilor sunt chiar românii și că cel mai antiromânesc comportament îl manifestă românii înșiși.
Ce ar mai fi de spus decât Q.E.D.? Iar eu sunt înjurat de ani de zile tocmai pentru că „strig” acest dureros adevăr! Vorba lui Bismark: „Spuneți adevărul și nimeni nu vă va crede!” Iar dacă voi mai spune că același Bismark, recunosc – detestat de noi, românii, și pe bună dreptate, a mai spus că „românii nu sunt o națiune, ei sunt o profesie!”, bag mâna-n foc că or să mă înjure și cei care nu m-au înjurat până acum! N-au decât, eu unul nu caut decât să existe o concordanță între gândurile, vorbele și faptele mele, deși, recunosc, nu întotdeauna-mi „iese”, dar ce vreți – sunt și eu om, deci păcătos! Și… roman, evident!
Articol de Marian Pătraşcu
1 voturi
Încarc...