Despre cunoaşterea iubirii
Ideea cunoaşterii de sine mă duce cu gândul la alegerile făcute. Unii spun că sunt curajoasă, dar eu am simţit adeseori cum îmi tremurau picioarele de frică. Şi totuşi nu suport să dau înapoi, mai bine înaintez cu picioarele astea nesigure, decât să fac câţiva paşi siguri înapoi. Poate că în asta rezidă curajul meu. Şi asta, probabil, fiindcă ştiu că singurul meu duşman sunt eu însămi. Faptul că iau totul la modul personal, că atribui altora intenţii pe care e posibil să nu le aibă, faptul că încerc să mă supun aşteptărilor lor închipuite de mine, faptul că nu prea reuşesc să mă afirm fără să intru în opoziţie. „Bubele” mele psihologice sunt multe şi mărunte, de aceea încerc să învăţ, să înţeleg, să mă schimb.
Intrând în relaţie cu cineva, vrem să avem imediat de câştigat. Acela să fie asemenea nouă, să ne intuiască nevoile şi dorinţele şi să ni le satisfacă. Când nu se întâmplă asta, reacţionăm brutal. Însă, dacă avem noroc, blândeţea, răbdarea şi dragostea celuilalt ne îmblânzesc în cele din urmă, realizând destul de surprinşi că nu doream să fie ca noi sau cum vrem noi, ci doar să recunoască ceea ce suntem. Să ştie exact cât să se flexeze pentru a ne da această impresie, fără să se dezică de el însuşi. Apoi începem să-l recunoaştem şi noi pe el. Firesc, vine un moment în care niciun lucru nu ne mai displace la celălalt, înţelegând profund că nici nu este nevoie să ne placă totul. Că propriile noastre sentimente nu trebuie să fie antagonice, ci pur şi simplu se pot supune altor raporturi. Şi când înţelegem că putem fi împreună cu cineva şi fără să ne placă întotdeauna sub toate aspectele, cunoaştem iubirea cu adevărat.
Continuare »