Ideea cunoaşterii de sine mă duce cu gândul la alegerile făcute. Unii spun că sunt curajoasă, dar eu am simţit adeseori cum îmi tremurau picioarele de frică. Şi totuşi nu suport să dau înapoi, mai bine înaintez cu picioarele astea nesigure, decât să fac câţiva paşi siguri înapoi. Poate că în asta rezidă curajul meu. Şi asta, probabil, fiindcă ştiu că singurul meu duşman sunt eu însămi. Faptul că iau totul la modul personal, că atribui altora intenţii pe care e posibil să nu le aibă, faptul că încerc să mă supun aşteptărilor lor închipuite de mine, faptul că nu prea reuşesc să mă afirm fără să intru în opoziţie. „Bubele” mele psihologice sunt multe şi mărunte, de aceea încerc să învăţ, să înţeleg, să mă schimb.

Intrând în relaţie cu cineva, vrem să avem imediat de câştigat. Acela să fie asemenea nouă, să ne intuiască nevoile şi dorinţele şi să ni le satisfacă. Când nu se întâmplă asta, reacţionăm brutal. Însă, dacă avem noroc, blândeţea, răbdarea şi dragostea celuilalt ne îmblânzesc în cele din urmă, realizând destul de surprinşi că nu doream să fie ca noi sau cum vrem noi, ci doar să recunoască ceea ce suntem. Să ştie exact cât să se flexeze pentru a ne da această impresie, fără să se dezică de el însuşi. Apoi începem să-l recunoaştem şi noi pe el. Firesc, vine un moment în care niciun lucru nu ne mai displace la celălalt, înţelegând profund că nici nu este nevoie să ne placă totul. Că propriile noastre sentimente nu trebuie să fie antagonice, ci pur şi simplu se pot supune altor raporturi. Şi când înţelegem că putem fi împreună cu cineva şi fără să ne placă întotdeauna sub toate aspectele, cunoaştem iubirea cu adevărat.

Aşa am descoperit eu că pot fi iubită, cu toate frământările mele, fără ca altcineva să şi le asume în locul meu, lăsându-mă să mi le rezolv singură, în timpul ales de mine, având însă grijă să-mi transmită sprijinul său cald, dacă l-aş fi cerut. Pe de altă parte, nici el nu a transferat asupra mea problemele sale. Încet-încet, am învăţat să-i respect ritmul interior, să nu mă amestec acolo unde nu eram chemată. Am înţeles că nu tot ceea ce simte sau face are legătură cu mine si că există zone din fiinţa sa (sau cel puţin din lumea lui interioară) în care eu nu am acces direct, în care nu mă doreşte decât ca proiecţie a fanteziilor sale.

Nu ştim întotdeauna ce este cu adevărat în mintea şi sufletul celorlalţi. Nu ştim ce prăbuşiri producem sau ce oraşe minunate clădim în inima lor. Nu ştim cât rău şi cât bine le facem. Nu ştim nimic din ce va urma. Tot ce putem este să încercăm să fim sinceri cu ei, lăsând în seama lor cum vor face faţă acestei sincerităţi.

Eseu de Silvia Velea

5 voturi

Încarc...

Publicat de Silvia Velea in Dragoste, Eseuri
Comenteaza! »