„Observaţii privind prozodia în epigramă. Ritmul” de Elis Râpeanu
Un articol despre „bolile trupeşti ale epigramei” implică nu numai ariditate profesională, ci şi un oarecare risc: dacă pentru superlativele şi laudele duse la exces, înserate într-un medalion, într-o evocare sau prezentare de carte nu te trage nimeni la răspundere (ba, dimpotrivă, atrage simpatii!), exemplele de nereuşită, imperios necesare într-un asemenea articol, presupun responsabilitate şi atrag nemulţumiri şi antipatii. Totuşi, având în vedere că epigrama românească, proliferând într-o adevărată avalanşă de volume, pe lângă câştigurile mari pe care le-a realizat, manifestă o oarecare delăsare în privinţa prozodiei, deschizând porţile tuturor încercărilor şi încercătorilor, considerăm că e necesară o punere în lumină a lucrurilor, conform cu realitatea existentă. În plus, în redactarea rândurilor de faţă, am pornit de la considerentul că nu există epigramist – mic sau mare, cu vechi state în domeniu sau de curând afirmat – care să nu aibă şchiopătări prozodice, de rimă sau de exprimare. E necesară, totuşi, o precizare: una e se strecoare câte o abatere, câte o „zbârcă” de accent şi alta să ai „opera epigramatică” plină de „luxaţii”, „cârje” şi „proptele”, dând drumul în lume la volume care pot servi ca etalon în această direcţie. Şi asemenea cărţi s-au mai publicat şi ele circulă, dăunând epigramei din interiorul ei mai mult decât criticii literari, care o împing la periferia literaturii.
Continuare »