Despre dragostea de mamă
Într-o dimineaţă, cu mult timp în urmă, o cunoştinţă mi-a arătat cu mândrie noua ei poşetă şi a început să-mi povestească, cu mândrie şi mai mare, cum a obţinut-o. Poşeta aceea şi-o cumpărase mama ei pentru sine, însă fata, văzând-o cât e de frumoasă, i-a smuls-o din mâini, dimpreună cu vorbele: „Ce-ţi trebuie ţie poşetă aşa frumoasă? Tu eşti babă, las’ că-ţi cumpăr eu alta, mai ieftină.” Mi s-a strâns inima şi primul impuls a fost să-i atrag atenţia asupra despotismului ei, însă mi-am amintit de momentele în care eu însămi îi spuneam mamei mele să nu se mai lase tratată astfel de către copiii ei, iar ea îmi zâmbea duios: „Lasă, mamă, voi să fiţi fericiţi, că mie ce-mi mai trebuie?” Era o luptă pierdută din start. Ea însăşi consimţea să facă parte din jocul ăsta despotic care are loc de nenumărate generaţii între părinţi şi copii.
Pe vremea aceea nu eram mamă, aşadar n-am îndrăznit să contrazic sentimentele unei mame pentru copilul ei, însă puteam vorbi despre un alt sentiment, care mi se părea de-a dreptul uluitor: acela în care dragostea unei fiice pentru mama ei creşte într-o asemenea măsură, încât acoperă trupul descrescând pe an ce trece al mamei, învelindu-l în propriile sale braţe şi absorbindu-l în propriul său pântec. Acea dragoste în care simţi că devii mama mamei tale.
Continuare »