Despre posesie
Odată am auzit pe cineva spunând că posesia nu există în realitate, este o iluzie. Dar o iluzie necesară pentru stabilirea unui tip de ordine relaţională. Adică un soi de prosteală general acceptată, o convenţie, o convenienţă. Însă, ca orice iluzie, ea poate da naştere altor iluzii complementare (dacă accepţi una, de ce nu ai accepta-o şi pe a doua?), cum ar fi legile constituţionale, respectiv pedepsirea celui care fură. Şi în numele unei iluzii, ne comportăm în realitate contrar învăţăturilor lui Hristos, care zic: „Dacă un om te sileşte să mergi cu el o milă de drum, tu să mergi două”, „Dacă un om îţi fură haina, tu dă-i şi cămaşa” sau „Ce valoare are un lucru care poate fi furat?”.
Nu pledez pentru hoţie, încerc să arăt că orice conduită, orice sistem de referinţă care se bazează pe o iluzie este fals(ă) în fond. Şi că iluzia căreia îi dai drept de viaţă va căuta să te înrobească. E în natura iluziilor să facă asta. Se zice că numai cinstea şi adevărul te pot elibera. Prin asta înţeleg că adevărul şi iluzia nu pot coexista. Când una începe, cealaltă se termină. Să-mi fi scăpat oare din vedere ideea de compromis?
Continuare »