Academia Liberă „Păstorel” Iaşi organizează un concurs de creaţii umoristice, dând sfoară-n ţară:
Fraţi căuzaşi,
Dăm iarăşi sunet de bucium, din vestita podgorie cu acelaşi nume, pentru a vă pohti şi în acest an, tot către primele trei zile ale lui brumărel, ca pe malurile cele încă înverzite ale celui râu, Bahlui pre numele său, amarnic să ne înfruntăm în stihuri şi snoave. Purcedeţi dară, cu grăbire, să ne spargem în figuri de stil, să ne rupem în strălucitoare lănci prozodice şi tâlcul celor plăsmuite, de tot râsul să fie. Iară cea din urmă încăierare petrecese-va între prea cinstiţii juri, cei care, cu multă dreptate şi chibzuială, împărţi-vor, celor merituoşi, cununile de lauri ale victoriei, după cum urmează:
a. Trei premii pentru poezie umoristică (se preferă, dar nu obligatoriu, poezia în formă fixă, bine construită prozodic şi ideatic);
b. Trei premii pentru epigramă;
c. Trei premii pentru proză scurtă umoristică.
La Editura Leda a apărut recent cartea „Vânzătorul de trecuturi” de Jose Eduardo Aqualusa, traducere din limba portugheză de Anca Milu-Vaideşegan, roman distins cu Independent Foreign Fiction Prize 2007.
Romanul este o satiră politică, cu o abordare originală. Félix Ventura şi-a ales o meserie ciudată: vinde trecuturi false. Clienţii săi, oameni de afaceri prosperi, politicieni, generali, au un viitor asigurat, însă le lipseşte un trecut bun. Félix le confecţionează o genealogie de lux, amintiri fericite, le face rost de fotografiile unor strămoşi iluştri. Viaţa îi merge de minune. Într-o noapte, apare în casa lui un străin misterios, în căutarea unei identităţi angoleze. Şi atunci, ca într-un vârtej, trecutul invadează prezentul şi imposibilul devine real.
Fragmente din prima parte a capitolul „Vasile Alecsandri. O recluziune productivă. Retorica peisajului, peisajul retoricii” dedicat „bardului de la Mirceşti” (?21 iulie 1821 – 22 august 1890) de către Eugen Simion în lucrarea „Dimineaţa poeţilor. Eseu despre începuturile poeziei româneşti” (ediţia apărută la editura Cartea românească, Bucureşti, 1980):
„Alecsandri scrie cu precădere iarna, anotimpul pe care îl detestă cel mai mult. Când se face frumos afară, se pregăteşte de călătorie. Literatura este lăsată deoparte, fără remuşcări, până ce un val de frig, o ploaie răcoroasă, o ceaţă groasă îl fugăresc, iarăşi, în cămin. La adăpost de urgiile naturii, gustul pentru artă îi revine, în tihna biroului fantezia se eliberează. Liniştea, confortul interior şi timpul rău sunt cele trei condiţii preliminare ale scrisului său. […] O recluziune jumătate impusă, jumătate căutată precede, dar, hotărârea lui Alecsandri de a scrie. O recluziune care se transformă într-o bucurie a spiritului laborios:
Cât ţine timpul aspru – scrie el lui Ion Ghica – cât termometrul face gimnastică sub linia de la zero ca sub un trapez ideal, îmi umplu zilele cu îndeletniciri intelectuale şi cu întreţinerea focului din sobe. Am ajuns în arta aceasta la înălţimea vestalelor şi acum ştiu a da clădirii despicăturilor de lemne forme arhitectonice cari ar merita medalie de aur, dacă asemene talente s-ar recompensa în ţara noastră. Dimineaţa îmi place să mă scol de cu noapte şi să găsesc cabinetul meu de lucru bine încălzit şi vesel luminat de un candelabru aprins. Ceaiul e gata pe masă; căţeii mei sar prin cameră cu mii de jocuri şi desmerdări, aşteptând porţiile lor de zahăr; biuroul mă cheamă lângă el, arătându-mi calamara plină, condeiul zburdalnic, hârtia albă. „La lucru!” îmi şopteşte un glas ce iese din tuspatru colţuri a cabinetului şi cu plăcere ascult adeseori îndemnul său; încep prin corespondenţa cu Londra, cu Parisul, cu Bucureştii, cu Iaşul, cu Montpellier, chiar şi cu America; apoi mă apuc de vreo lucrare mai serioasă şi ziua trece făr-a băga de seamă dacă ninge şi dacă suflă crivăţul.”