Vers din „Tatăl Nostru”:
„Şi nu ne duce pe noi în ispită„
Primăvara şi muzica florilor ei, ne scot din casă la pădure. Vă aflaţi la un picnic. Mai departe, pe pajişte, paşte o cireadă. Din amuzament, faceţi următoarea încercare: puneţi o oglindă de buzunar în faţa unui bou. Boul nu va fi deloc impresionat de imagine şi va continua să pască, alungând muştele cu coada. Boul din oglindă, nu există pentru el. E un bou, dar într-un spaţiu virtual, care transcende spaţiul în care trăieşte originalul. E un spaţiu virtual, care pentru noi există, din moment ce îl vedem. Iar boul „nostru” nu poate concepe decât adevărul lumii în care el rumegă.
De curând, a apărut în librării o istorie monumentală a Europei de după cel de-al doilea război mondial: „Epoca postbelică. O istorie a Europei de după 1945” de Tony Judt, în traducerea Georgianei Perlea, cu o postfaţă de Mircea Mihăieş.
Volumul anterior publicat de Tony Judt la Polirom, „România: la fundul grămezii” (2002, volum editat de Mircea Mihăieş), are la bază un articol publicat de autor în The New York Review of Books, care a declanşat „scandalul Tony Judt în România”.
Operă complexă şi consistentă, „Epoca postbelică” ne arată cine suntem şi cum am ajuns aici. Este o poveste depănată în umbra permanentă a războiului. Tony Judt vorbeşte despre vindecarea Europei după distrugerile celei de-a doua conflagraţii mondiale, despre căderea comunismului şi crearea Uniunii Europene, despre prăbuşirea imperiilor şi relaţiile complicate şi mereu schimbătoare ale Europei cu cele două mari puteri – URSS şi SUA. Volumul constituie o analiză a istoriei politice, sociale şi culturale a continentului de după al doilea război mondial, ce urmăreşte atât evoluţia de ansamblu, cât şi experienţele distincte care au marcat transformările petrecute în Europa Occidentală şi cea de Est.
Fragmente din volumul II („Evoluţia poeziei lirice”) al lucrării „Istoria literaturii române contemporane” a lui Eugen Lovinescu:
„Apariţia volumului de poezii Cuvinte potrivite al d-lui Tudor Arghezi domină producţia poetică a întregului sfert de veac: pornită în plin sămănătorism, – ‘Linia dreaptă’ datează din 1904 – ignorată mai mult decât contestată de critica oficială, dârz susţinută de un număr restrâns de admiratori ei înşişi poeţi şi, în genere, imitatori, i-a trebuit poeziei argheziene douăzeci şi cinci de ani pentru a fi adunată într-o carte accesibilă tuturor, întâmpinată de acelaşi extaz discumpănit al vechilor admiratori ca şi al noilor generaţii poetice, salutată cu însufleţire chiar de critica tânără, dar nevalorificată încă de critica matură şi, mai ales, de conştiinţa publică.”