26 mai 2008

Catedrala Neamului Omenesc

Vers din „Tatăl Nostru”:
Şi nu ne duce pe noi în ispită

Primăvara şi muzica florilor ei, ne scot din casă la pădure. Vă aflaţi la un picnic. Mai departe, pe pajişte, paşte o cireadă. Din amuzament, faceţi următoarea încercare: puneţi o oglindă de buzunar în faţa unui bou. Boul nu va fi deloc impresionat de imagine şi va continua să pască, alungând muştele cu coada. Boul din oglindă, nu există pentru el. E un bou, dar într-un spaţiu virtual, care transcende spaţiul în care trăieşte originalul. E un spaţiu virtual, care pentru noi există, din moment ce îl vedem. Iar boul „nostru” nu poate concepe decât adevărul lumii în care el rumegă.

Puneţi o oglindă în faţa unei femei cu un fizic mediocru. Ea crede că vede frumuseţe, de partea cealaltă a planului oglinzii. Ea crede şi în altceva decât în adevărul lumii în care ea dă naştere la copii. Ba poate chiar crede mai mult. Poate chiar admira ceva din acel spaţiu.

Omul este animalul care vede şi alte adevăruri. Acestea sunt transcendentale Adevărului. Sunt adevărurile Omului, care pot fi şi neadevărate.

Aceasta mă duce cu gândul că fiecare vieţuitoare are un spaţiu propriu, în care trăieşte, spaţiul ei vital. Dacă un bou (ca să folosesc tot această fiinţă, pe cât de mare, pe atât de modestă) se întâlneşte pe câmp cu o oaie, e tot aia ca şi cum ar trece pe lângă o putină goală. Iar pentru oaie, când trece pe lângă bou, parcă ar trece pe lângă un buştean, cu coarne în loc de ramuri. Deci fiecare trăieşte într-un spaţiu propriu. E ca şi cum unul din animale ar fi pentru celălalt o imagine virtuală, de oglindă, pe care nu o concepe.

Spaţiile speciilor nu se întrepătrund. Decât la foame şi la teamă. De fapt, şi foamea e o teamă, aceea de a nu mai putea trăi. Fiindcă animalele nu au frică de moarte. Ele vor doar să îşi păstreze viaţa, fără a şti de ce, fiindcă nu ştiu că pot muri. Putem spune, deci, că există atâtea spaţii vitale, zoomorfe, câte specii sunt.

Dar cum pot exista mai multe fiinţe în acelaşi spaţiu fizic, trăind în spaţii zoomorfe diferite? Voi folosi o sugestie clasică. Lăsaţi în grija cuiva grătarul cu mici, săriţi gardul în livada care mărgineşte pajiştea şi furaţi un măr. În mod reflex, veţi fura cel mai mare şi frumos măr. Hoţia ne aduce satisfacţii materiale, dar şi cele prilejuite de încălcarea secretă a oricărei morale. Reveniţi la grătar, pe pajişte, şi priviţi mărul. E foarte probabil, însă, că în mărul mare şi frumos, să se afle doi viermi. Aceasta e, de fapt, dovada că perfecţiunea, aşa cum o vedem noi, este doar o speranţă a gândirii omeneşti.

Fiecare sapă harnic canalul lui, din care se hrăneşte, ca să ajungă fluture. Să concepem că ambele canale, întortocheate ca un ghem de lână şi foarte subţiri, golesc, în final, fiecare, fără să se intersecteze, întreg volumul mărului. Fiecare vierme se va afla în spaţiul propriu, deşi ambele spaţii aparţin aceluiaşi volum – mărul. Ce s-ar întâmpla dacă unul din viermi ar putea trece în celălalt spaţiu? El nu ar vedea al doilea vierme. Pentru el, acela e un spaţiu care nu există. Ca cel din oglindă pentru bou.

Iată cum am putea concepe multitudinea de spaţii în care trăiesc, în acelaşi „volum” pământean, infinitatea de vietăţi. Ele îşi sunt suficiente sieşi şi nu sunt concepute ca să solicite, sau să ofere, nimic altei specii. Sunt concepute ca fiind perfecte. Numai când foamea le poartă într-o transă de la creier la stomac, ele trec în spaţiul altei specii şi reintră repede să rumege. E ca o evadare necesară din spaţiul propriu, ca să poţi să duci viaţa hărăzită mai departe.

E momentul când cele două canale ale viermilor din exemplul de mai sus s-ar intersecta. Iar intersecţia nu costă nimic: o viaţă se pierde pentru alta. Nicio specie nu are nevoie şi de aceea nu poate concepe decât un singur adevăr. Acela nu poate fi decât adevărul cu care au fost create, pe care numai animalele îl posedă. Este şi motivul pentru care acestea nu au vreun Zeu. Pământul lor e unul fără un Dumnezeu separat, care să se află în alt spaţiu, numit de oameni „Rai”. Ele îl conţin, odată cu Adevărul lor absolut, care le-a fost dat de Creator.

Să ne gândim o clipă la necuprinsul Sistem Planetar. Planetele, corpuri de sine stătătoare, ca nişte capete imense, se rotesc la infinit, gândind parcă la nemurirea lor în Vidul interplanetar. Fiecare are structura ei geologică proprie, ca şi compoziţia atmosferei. Ele nu se întâlnesc vreodată, ca să-şi spună una alteia câte în lună şi în stele. Cu toate acestea, ca şi cum fiecare dintre ele are o conştiinţă, parcă s-ar respecta. Traiectoria fiecăruia ţine seama de a celorlalte. Am putea spune că sa află toate într-o simbioză secretă, stabilită din afara lor.

Într-o situaţie asemănătoare se află totul şi pe Pământ. Deşi fiecare vieţuitoare, ca o planetă, are spaţiul ei propriu, simbioza secretă se manifestă cu evidenţă.

Să luăm de exemplu râma şi floarea. Fiecare are spaţiul antropomorf propriu, fără a se intersecta vreodată, nici măcar vizual, în cazul lor. Râma, în viaţa ei subterană, fără de soare, se târăşte pe sub rădăcina florii. Ea afânează pământul de sub rădăcini, îl aerează şi îi dă şi o altă structură. Este exact ce îi trebuie plantei, iar floarea, care duce o viaţă eminamente solară, se desface şi mai frumos.

Crocodilul rapace deschide gura largă şi o pasăre vine din spaţiul ei propriu şi culege dintre colţii reptilei resturile de carne, hrănindu-se şi făcând un serviciu care întreţine dantura.

Această simbioză se manifestă punctual, prin infinitele specii, similar cu cele de mai sus, ca şi cum totul ar fi un uriaş mecanism de ceasornic, cu roţi mai mari, mai mici, sau minuscule, care se angrenează una cu alta, atingându-se într-un punct periferic. Cineva a creat un imens Ceas pământean şi i-a dat un impuls primar misterios. Infinitatea de roţi şi rotiţe strălucesc în Soare, sau se cufundă în Noapte, călătorind odată cu Terra. Punctul de contact le întreţine rotirea, iar axa de rotire este dovada independenţei fiecărei piese.

Printre axe şi roţi angrenate, se caţără o maimuţă degenerată, care pune beţe printre spiţe, Omul. Intervenţia lui brutală, dereglează tot mai mult mersul mecanismului, unele roţi sunt distruse, simbioza este afectată. „Descoperă” legi de funcţionare strâmbe, schematice pe care le aplică mecanismului, forţându-i mersul perfect. Se roagă să îi reuşească intervenţia lui, tocmai Celui care a creat perfecţiunea. Şi atunci face lăcaşuri de rugă.

Veţi zice că asta e în spiritul teoriei creaţioniste. Aşa e, dar teoria darwinistă are atâtea hibe, că, în final, chiar iniţiatorul ei, le-a admis. Deci nu lucrăm decât cu ipoteze, aşa cum este de altfel în putinţa Omului.

Rămâne problema Omului. De ce are el nevoie de un Zeu la care să cerşească, căruia să îi ceară ajutorul, căruia să i se văicărească, precum că viaţa e grea, e nedreaptă. De ce solicită mereu mai mult decât are, dar nu îi ajunge niciodată, oricât ar avea?

Omul este cea mai slabă şi neputincioasă fiinţă, tocmai fiindcă el nu are un spaţiu propriu, în care să îşi afle Adevărul. Neavând un adevăr al speciei sale, putem afirma că îi lipseşte Creatorul.

Creatorul a rămas exterior Omului. De aceea îl invocă în orice clipă a vieţii sale, fiindcă nu îl are.

Uitaţi-vă pe câmpia Pământului. E străbătută de poteci în lung şi în lat. Fiecare specie merge împăcată, ca boul, pe poteca ei. Doar la încrucişări, se produc busculade. O singură vietate nu are potecă. Hălăduieşte ca beată, de-a-lungul şi de-a-latul câmpiei, căutându-l pe Dumnezeu. Din loc în loc, îngenunchează, se roagă şi ridică un templu. Privite de departe, templele sunt muşuroaie de furnici nelocuite. Unele sunt deja ruine. Altele sunt noi, altele sunt în construcţie. Templele sunt goale: înăuntru stă Speranţa, care e doar un mit omenesc.

Şiruri de oameni se târăsc în genunchi, spre intrarea în templu. Se duc să regăsească Speranţa, pierdută în rătăcirea pe câmpie. Dumnezeu nu este în templu. Dumnezeu, fie El Creatorul, fie Natura, a făcut Lumea şi se odihneşte în Ea.

Cel care nu e mulţumit, nu îl are pe Dumnezeu. Fiindcă acolo unde e Dumnezeu, e ordine şi mulţumire deplină.

Sub chipul fiecărei specii, Creatorul circulă nebănuit pe potecile câmpiei. Toate de pe Pământ sunt împăcate şi mulţumite de soartă, de altfel absurdă.

Omul se ridică, se scutură de firimituri, care cad peste un muşuroi de furnici, şi scoate oglinda din buzunar. Se uită şi i se pare că imaginea boului ar fi rămas acolo. Se sperie şi pleacă singur prin pădure. Printre nenumăratele poteci făcute de vieţuitoare, merge pe una mai îngustă. Întâlneşte o căprioară cu puiul ei. Fiindcă e un tip sportiv, o împuşcă fără rost, de plăcere. Puiul plânge, iar lupul, flămând, vine şi îl linişteşte.

Omul iese din pădure, având în faţă câmpia nemărginită. Înaintează la întâmplare. La un moment dat, ajunge din urmă un şir de oameni, cu flori şi cântece de slavă. Intră şi el alături, în genunchi, şi, făţarnic, se târăşte smerit, spre intrarea în Catedrala Neamului, în căutarea lui Dumnezeu.

Odată ajuns în Catedrală, şopteşte cuvinte de reproş, care îl absolvă de orice răspundere pentru uciderea căprioarei.

„Şi nu ne mai duce pe noi în ispită”.

Apoi iese, liniştit, şi îşi reia aceeaşi viaţă, fără niciun Dumnezeu.

Catedrala Neamului, cu cupola aurită şi crucea pierdută în nori, rămâne pustie, pe câmpia falsei credinţe.

Jos, la fundaţie, miile de furnici din muşuroi îl poartă, fiecare, tăcute şi oarbe, pe Dumnezeu, în truda lor ordonată şi inexplicabilă nouă.

SlabAcceptabilOKBunExcelent 1 voturi
Încarc...

2 thoughts on "Catedrala Neamului Omenesc"

  1. Lucian Velea spune:

    Sunt câteva idei aici la care chiar merită meditat, bune provocări, dar şi câteva raţionamente… hai să le zic exagerate, de dragul demonstraţiei. De exemplu, faptul că planetele nu se întâlnesc vreodată nu-i tocmai corect. Depinde la ce scară privim timpul. Dacă dăm pe foarte repede înainte, o să vedem că sunt corpuri cereşti care se tot apropie. Poate că nu se întâlnesc mult timp (oarecum proporţional cu ele), dar şi când o fac, multe mai au să-şi spună, vorbe grele… :D

  2. eugen spune:

    Da, aşa e.
    Planetele, ca şi oamenii, se reîntâlnesc în…Ceruri.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook