8 iunie 2017

„Romanul d-lui Minulescu” de Paul Zarifopol

Pe Ahil îl îmbrăcase maică-sa în haine femeiești și-l ținea ascuns printre fete ca să-l scape de mobilizare. În vremea aceea de vitejie cronică și generală s-a găsit, dar, cel puțin o mamă care să puie mai presus viața decât gloria militară a fiului său. Băiatul însă avea vocație. Când Odiseu, îmbrăcat ca negustor, i-a arătat de o parte arme, de alta podoabe femeiești, Ahil s-a repezit drept la suliță. În el, vitejia era geniu. Și așa Omer a avut pe cine să cânte și să încredințeze dascălilor și școlarilor, spre milenară admirație gramatico-morală. Dar acest erou-model a spus, după moarte, foarte amărât, că mai bine să fii rândaș între vii, decât om ilustru pe lumea cealaltă.

Poetul Minulescu cântă pe acei care nu s-au apropiat de spatele frontului nici măcar pân’ la Coțofenești. În textul simfoniei sale tricolore cuvântul „lașitate” răsună ca motiv fundamental, cu o consecvență superwagneriană. Dacă și-ar fi adus aminte de vechea prudență a zânei Thetis și de scepticismul postum al fiului ei, ar fi privit mai indulgent poate lașitatea modernă. Mie, cel puțin, acum îndată după lectură, zâmbetul în care-i ținut întreg romanul îmi pare, pe alocuri, pătruns de oarecare asprime… Și alt cusur nu găsesc în această carte splendidă și diavolească.

Continuare »

SlabAcceptabilOKBunExcelent fără voturi
Se încarcă...
 2 iunie 2017

„Alexandru Teodoreanu” de Paul Zarifopol

Haralambie Talpă, „biv-vel-vornic de Țara-de-Giosu”, zice de Kostăkelu, nepotul lui Alecu-Vodă, că a scris „două cărți de ghidușii”, și, cu părere de rău pentru pierderea acelor scrieri, adaogă această înțeleaptă băgare de seamă: „atâtea cărți s-au păstrat din vechime, multe făcute de oameni proști, ca alți proști să se minuneze, și toate numai de jale scriu, ce dacă s-au găsit și un om de duh a scriere, să se veselească și strănepoții, au trebuit să se irosească”.

Însă, zicem noi, multor scrieri ce, lungă vreme, s-au socotit pierdute, învățații cu aprigă cercetare au izbutit să le dea de urmă; și foarte tare rugăm pe Alexandru Teodoreanu, editorul și adnotatorul mult prețiosului „Hronic al lui Vălătuc”, nu cumva să se lase de a le căuta cu neobosită râvnă pe acele ale lui Kostăkelu, încredințați fiind că istețimea firească, cea cu prisos dovedită, a acestui editor nu va lipsi de a-l pune oricând pe căile cele bune. Pân-atunci, să ne bucurăm de ce avem de față.

Lui Alexandru Teodoreanu i-a venit gândul să scrie povestiri humoristice în limbă și în ton vechi românesc. Acest gând e nou în literatura noastră, și această noutate se dovedește a fi valoare serioasă, rod firesc al unui talent energic afirmat.

Continuare »

SlabAcceptabilOKBunExcelent 1 voturi
Se încarcă...
 2 februarie 2017

„Asupra criticii metafizice şi celei ştiinţifice” de Constantin Dobrogeanu-Gherea

Ich errinnere hier meine Leser, dass diese Blätter nichts weniger als ein System enthalten sollen. Ich bin also nicht verpflichtet alle die Schwierigkeiten aufzulösen, die ich mache. Meine Gedanken mögen sich weniger zu verbinden, ja wohl gar sich zu wiedersprechen scheinen; wenn es denn nur Gedanken sind, bei welchen sie Stoff finden, selbst zu denken. Hier will ich nichts als fermenta cognitionis ausstreuen. – LESSING (Hamburgische Dramaturgie, 296)

Aici trebuie să aduc aminte cititorilor mei că aceste pagini nu conțin nicidecum un sistem. Deci eu nu sunt obligat să lămuresc toate greutățile ce arăt. Gândurile mele pot să nu se lege, ba pot chiar părea contrazicătoare; numai să fie gânduri care vă vor da prilej să gândiți și d-voastră. Aici voi numai să răspândesc fermenta cognitionis. – LESSING (Dramaturgia Hamburgică, 296)

Una din cele mai întrebuințate forme ale scrierii e desigur forma polemicii. Polemica e și foarte necesară și foarte folositoare. Că din ciocnirea ideilor iese scânteia adevărului, nu e un cuvânt deșert, ci un mare adevăr. Forma polemicii e una din cele mai nimerite forme literare și științifice pentru limpezirea unor principii, unor vederi și pentru propagarea în masa publicului a unor adevăruri literare și științifice. Alte forme pot să aibă și chiar au avantajele lor. Așa, spre exemplu, o expunere largă și sistematică, o expunere completă a unei chestituni într-un op voluminos e desigur preferabilă în multe privințe unor articole polemice, unde necesarmente va lipsi și sistematizarea și putința de a fi completat. Dar o astfel de expunere sistematică și completă poate să fie bună numai în țările foarte culturale și acolo chiar, pentru un cerc mic de oameni învățați. Pentru grosul publicului însă, chiar și în țările cele mai culte, dar mai ales în țările mai puțin culte, forma polemică e mai nimerită și, de multe ori, chiar unica posibilă.

Continuare »

SlabAcceptabilOKBunExcelent 1 voturi
Se încarcă...
 5 ianuarie 2017

„Poezie filozofică” de Paul Zarifopol

Cu puține ceasuri înainte de a muri, regretatul Panait Cerna, poetul, îmi repeta amărât vorba aceasta a lui Titu Maiorescu: „in der Poesie ist der Gedanke ein verfluchtes Ding…”

Familiară și sentențioasă, fraza nemțească o auzise el odinioară sunând indulgent și rece, ca o sentință ce-i era cu totul neașteptată; și în luciditatea exagerată a frigurilor celor din urmă Cerna și-o amintea, chinuit încă de neastâmpărul surprinderii amare care-l lovise cu ani în urmă – o impresie ce părea că niciodată nu încetase de a-i fi actuală.

A fost o întâmplare lamentabilă și ciudată.

Cerna ieșise în lume, cu versurile lui entuziaste și oneste, într-o vreme de mare fierbere culturală, când oameni și grupuri literare se băteau cu o aprindere în care se reînnoiau timpii celui dintâi și celui mai simplu naționalism literar român. Trebuiau glorii literare nouă și mari, cu orice preț. Atunci manifestări de talente cât de puțin convenabile erau înălțate hiperbolic la rang de fenomene epocale; critici și școli se sfădeau de la descoperirea lor, sau își făceau din ele arme pentru vajnicele lor emulații onorabile dar pătimașe.

Continuare »

SlabAcceptabilOKBunExcelent fără voturi
Se încarcă...
 29 decembrie 2016

„Asupra criticii” de Constantin Dobrogeanu-Gherea

Aveam de gând să scriem o schiță critică despre talentatul și simpaticul nostru nuvelist Barbu Ștefănescu-Delavrancea. Spre acest sfârșit am citit multe din criticile ce s-au scris despre dânsul și, citindu-le, ne-am schimbat ideea; ne-am hotărât să spunem câteva cuvinte despre critica noastră, despre cum este ea și cum ar trebui să fie. Aceste câteva cuvinte despre critică ne par trebuitoare înainte de a urma cu cercetările noastre.

Oricine își va arunca ochii asupra criticilor ce se fac la noi, fie în foiletoane, fie în reviste, nu va putea să nu se simtă mâhnit. Critica românească, cu foarte mici excepții, e cât se poate de deșartă, o critică de frunzăreală. E mare rețeta în literatura noastră, dar mai mare încă în critică. Critica la noi nici n-are o viață neatârnată, ea trăiește pe lângă literatura artistică, din viața acestei literaturi, și nu pentru a-i da vreun ajutor, ci mai degrabă pentru a o încurca. Când apare vreo lucrare a unui scriitor al nostru, criticii se împart de obicei în două tabere: unii, dușmani ai artistului, îl ocărăsc, îl numesc om fără talent, nulitate, așa din senin fără nici o motivare; alții, prieteni, îl ridică în slavă și iarăși fără de motivare. Astfel scriitorul ajunge după unii o nulitate, după alții un maestru, un talent fără pereche. Iar prieteșugul și dușmănia atârnă de niște factori care îndeobște n-au nici o legătură cu literatura, ca de pildă: colaborarea la aceeași revistă, înregimentarea în aceeași gașcă literară, ba de multe ori își vâră coada și politica de partid. Așa că un scriitor care e maestru, talent mare, geniu când face parte din partidul politic al criticului, ajunge nulitate când trece în alt partid.

Continuare »

SlabAcceptabilOKBunExcelent fără voturi
Se încarcă...
 17 noiembrie 2016

„Artişti şi idei literare române: Publicul şi arta lui Caragiale” de Paul Zarifopol

Zița, tânără și, cum sunt îndeobște româncele noastre, foarte vioaie, a evoluat energic. Stimulată de ambițiile intelectuale ale lui Rică, ea a pătruns, prin Alecsandri și Bolintineanu, până la câteva romane franceze. Copiii și mai ales copilele lor n-au mai cunoscut decât literatură străină. Fetele chiar au suferit probabil, în delicatețea lor, pe urma „luptei pentru limba românească”, dusă acum douăzeci de ani cu un neuitat brio patriotic, și s-au închis desigur cu atât mai îndărătnic în admirația lor gingașă, pentru Bernstein-Bataille și Prevost-Bourget. Iar nepoții participă adesea activ la producția literară română, chiar când sunt fii și fiice de oameni cu stare; sau cel puțin cunosc, urmăresc și încurajează cum pot literatura românească produsă de vreo două decenii încoace. Totuși, lecturile lor favorite și inspiratoare sunt Henri de Regnier, Samain, Verhaeren, Rachilde – în scurt: catalogul de la „Mercure de France”. La care se adaogă pentru cei cu gustul grav și puternice trebuințe de idei: Barbusse și Romain Rolland. Acum în urmă de tot suntem, se-nțelege, expresioniști.

Astfel mi se arată publicul nostru literar de azi, considerat în elementele lui cele mai energice și hotărâtoare. În așa situație, Caragiale s-a învechit grozav, disproporționat față de timpul în care a trăit și a scris. Dar de învechirea operei sale publicul nu-i singur vinovat.

Continuare »

SlabAcceptabilOKBunExcelent fără voturi
Se încarcă...


Aceasta este arhiva pentru categoria Critică literară.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

iunie, 2017
L Ma Mi J V S D
« Mai    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
2627282930  

Arhiva

Categorii

Meta

Fani pe Facebook

Cele mai recente comentarii