18 septembrie 2020

Alte dialoguri literare între criticul literar Tatiana Doina Popovici și poetul Corneliu Neagu

Motto: „Un visător este cineva care își poate găsi calea numai sub lumina razelor lunii, iar pedeapsa lui este ca zărește zorile înaintea restului lumii.” (Oscar Wilde)

Oscar Fingal O’Flaherty Wills Wilde (n. 16 octombrie 1854, Dublin – d. 30 noiembrie 1900, Paris), scriitor irlandez, cel mai cunoscut dintre scriitorii estetizanți de limbă engleză. Cea mai importantă operă a sa este romanul „Portretul lui Dorian Gray” (The Picture of Dorian Gray, 1891), în care găsim o ilustrare pregnantă a principiilor sale estetice. El definește rolul artistului în căutarea rafinamentului și frumosului și situează arta mai presus de viață, pentru că exprimă esența caracterelor și a fenomenelor mai fidel decât însăși realitatea.

TABLOU CU MOV, ALBASTRU ȘI MARO

Aproape adormit eu te-am visat,
iar gândul mi-a rămas îngemănat
cu gândul tău, pierdut pe undeva,
într-un apus întârziat de catifea.
Din margine de somn, pentru o clipă,
priveam mirat cum trupu-mi se ridică
într-un văzduh ce devenea neclar
în maroniu amurg de chihlimbar,
iar tu pluteai deasupra mea udată
de-o ploaie ce pica defragmentată.

Te-aș fi adus spre mine, mai aproape,
dar te pierdeai prin nevăzute ape
dintr-un tablou pictat de Picasso
cu mov, albastru și puțin maro…
Iar trupul tău se legăna pe pânză
ca un văzduh ascuns după o frunză,
și movu-n roșu se schimba treptat
pe fondul de albastru răsturnat
când chipul tău din umbră mă privea
turnând din ochi luciri de peruzea.

Dar într-o clipă-ai dispărut fugară
în năluciri ce se suceau afară
sub norii negri adunați pe cer
din străvezii apusuri de arcer
ce replicau imaginea-ți pictată
pe pânza cerului, neterminată.

Erai sau nu erai, nici nu mai știu,
c-afară se făcuse prea târziu,
iar chipul tău prin mine se scurgea
ca raza ruptă dintr-un ciob de stea.

Tatiana Doina Popovici: În patru strofe ale căror versuri au rima împerecheată, autorul face radiografia unui vis. În prima strofă „aproape adormit eu te-am visat” și „din margine de somn” Eul liric simte îngemănarea gândului său cu al iubitei. Imaginile relevă starea de halucinație a Eului liric care „pentru o clipă, / priveam mirat cum trupu-mi se ridică / într-un văzduh…” Acest „văzduh neclar” este pictat în culorile specifice lui Pablo Picasso – „maroniu amurg de chihlimbar” în care iubita „plutea”, fiind udată de picături de ploaie.

Cea de a doua strofă corespunde perioadei suprarealiste în care Picasso picta cu „mov, albastru și puțin maro” Se pare ca Eul liric are în minte tabloul lui Picasso „Femei din Alger”. Chiar și trupul femeii iubite „se legăna pe pânză / ca un văzduh ascuns după o frunză”. Ca și în picturile lui Pablo Picasso, „movu-n rosu se schimba treptat/ pe fondul de albastru răsturnat” /Când chipul tău… mă privea… cu luciri de peruzea”.

În strofa a treia, Eul liric revine la realitate căci „Într-o clipa-ai dispărut” lăsând „sub norii negri… imaginea-ți pictată / pe pânză cerului, neterminată”. În aceasta strofă, autorul folosește regionalismul „arcer” (gresie) pentru a reda coloritul străveziu al apusului.

Dacă primele două strofe au câte zece versuri, a treia este cu șase versuri, iar ultima (a patra) are doar patru versuri. În această ultimă strofă, Eul liric își pune o întrebare cu reverberații hamletiene: „Erai sau nu erai”? Abia ieșit din starea halucinație simte doar cum chipul iubitei „se scurgea” prin el. . Ultimul vers este o comparație sugestiva „ca raza ruptă dintr-un ciob de stea” la a cărei expresivitate contribuie chiar metafora „ciob de stea”.

„Tablou cu mov, albastru și maro” este o poezie al cărei titlu trimite la perioada suprarealistă a lui Picasso. Eul liric, explicit încă din prima strofa „eu te-am visat”, subliniază ca visul aparține poetului. Stările premergătoare visului „aproape adormit”, „apus întârziat de catifea”, „din margine de somn” surprind mirarea Eului liric că totul devenea neclar. Aluziile la suprarealismul lui Picasso, ca și la întrebarea hamletiană, nu fac altceva decât sa pună în evidență starea de halucinație a Eului liric.

Din punct de vedere al realizării artistice, autorul folosește imagini vizuale a căror cromatică este în concordanță cu starea de visare. Sunt prezente în text epitete (pierdut), metafore (apus…de catifea), comparații (ca raza ruptă dintr-un ciob de stea). În acest text se îngemănează expresionismul-oniric cu suprarealismul. Autorul dovedește o bună cunoaștere a acestor noțiuni de teorie literară.

Corneliu Neagu: TABLOU CU MOV, ALBASTRU ȘI MARO este un exemplu de poem în care visul domină realitatea de la primul până la ultimul vers. Din punct de vedere arhitectural este conceput în cuprinsul a patru strofe de dimensiuni diferite, conform conținuturilor care le diferențiază prin mesajul transmis cititorului.

Din prima strofă aflăm că Eul liric, aproape adormit (între stare de veghe și somn), își visează muza (iubita), iar gândurile lor se îngemănează „undeva/ într-un apus întârziat de catifea”. Eul liric are impresia că trupul său „se ridică/ într-un văzduh ce devenea neclar într-un „amurg” ce părea „de chihlimbar”, iar muza lui plutea „udată”/ de-o ploaie ce pica defragmentată”. Decor oniric pe tot cuprinsul primei strofe! Starea de visare se menține și în strofa a doua, numai că are loc o schimbare de decor. Muza se pierdea „prin nevăzute ape/ dintr-un tablou pictat de Picasso/ cu mov, albastru și puțin maro…” „Iar trupul (ei) se legăna pe pânză/ ca un văzduh ascuns după o frunză”. În această stare de visare totală, „movu-n roșu se schimba treptat/ pe fondul de albastru răsturnat”.

În strofa a treia muza dispare „într-o clipă”[…] „în năluciri ce se suceau afară/sub norii negri adunați pe cer / din străvezii apusuri de arcer”. De reținut superbele metafore din aceste versuri: „năluciri ce se suceau” și „apusuri de arcer”! Apusurile de arcer „replicau imaginea (muzei) pictată / pe pânza cerului, neterminată”. Ajungând la strofa a patra, aflăm despre starea de nedumerire a Eului liric: „Erai sau nu erai, nici nu mai știu,/ c-afară se făcuse prea târziu,/ iar chipul tău prin mine se scurgea/ ca raza ruptă dintr-un ciob de stea. Superbe figuri de stil în ultimele două versuri!

Starea de visare continuă, fără limite, împletiri originale de idei, pe tot parcursul discursului liric, cuvinte noi (defragmentare, arcer etc), figuri de stil cu vibrații emoționale puternice, iată trăsăturile definitorii ale acestui poem de factură expresionist-onirică.

Poemul a fost publicat prima dată în volumul de versuri CUNOAȘTEREA DE SINE, Ed. ePublishers, București, 2017. A fost republicat, trei ani mai târziu, în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2020. De-a lungul timpului poemul a fost publicat și în diferite reviste on-line (LOGOS &AGAPE, CONFLUENȚE LITERARE, ARMONII CULTURALE), primind comentarii elogioase din partea cititorilor.

PE MUCHII DE DILEME

Avem prea multe nefirești probleme
de rezolvat în fiecare zi,
s-au adunat pe muchii de dileme
și ne-ntrebăm: „A fi sau a nu fi”?

Iar magica-ntrebare ne pătrunde
în sufletul rămas neprotejat
pe un tărâm străin care ascunde
un vast război, cu scop nedeclarat.

Ne rătăcim în căutări sterile,
bătând la porți lăsate cu-mprumut,
în dosul lor stă Kafka, nevăzut,
să scrie-n taină ultimele file
dintr-un roman rămas neînceput.

În timp ce așteptăm deznodământul
pe un crenel ce trebuia zidit,
Bacovia se-ntoarce osândit
ca, pe ascuns, să-si caute mormântul
în miticul Castel neconstruit.

Aștept în van minunea nesperată,
pe zidul dărâmat de sub crenel,
și parcă văd în față, deodată,
cum Kafka se ridică din Castel.

Tatiana Doina Popovici: Poezia este alcătuită din cinci strofe cu rimă combinată, încrucișată și îmbrățișată, măsura versurilor fiind de 11/10 silabe. Titlul, alcătuit din doua substantive comune în cazul acuzativ dintre care unul este complement, iar celălalt atribut, pune de la început linia de intersecție între două situații contradictorii, dintre care trebuie să alegem una.

Încă din prima strofă autorul se referă la dilema prințului Danemarcei – „A fi sau a nu fi” – aceasta este întrebarea la care și poetul caută răspuns. Alternativa care îl pune pe autor în încurcătură devine „magica-ntrebare” ce pătrunde în sufletul „rămas neprotejat”, devenit „un tărâm străin” (strofa a doua).

Strofa a treia face trimitere la Kafka, în luptă cu propriile frustrări, prin intermediul personajelor fără putere și al straniilor incidente care se abat asupra lor, reușind să creeze un simbolism convingător. „Căutările sterile” (neproductive) i-au strecurat îndoieli lui Kafka cu privire la receptarea operei sale. De aceea, înainte de moarte, a cerut executorului său ca toate manuscrisele nepublicate să fie distruse. Dar Max Brod (executorul) nu a ținut cont de această dorință și așa au fost publicate trei romane importante prin care Kafka a devenit cunoscut în toată lumea: Procesul, Castelul și America.

Strofa a patra aduce în prim-plan un alt scriitor dilematic. „Bacovia se-ntoarce osândit/ ca pe ascuns, să-și caute mormântul/ în miticul Castel neconstruit”. Bănuiesc ca autorul face aluzie la sursa de inspirație a poeziei „Plumb”, cavoul Sturzeștilor din cimitirul băcăuan, unde, în urma unei vizite, Bacovia a fost profund impresionat de sicriele și florile de plumb care dădeau interiorului o notă stranie. Sau poate se refera chiar la „Castelul” lui Kafka ce nu fusese încă publicat.

Ultima strofă găsește „zidul dărâmat” și Eul liric are în fața, fantoma lui Kafka care „se ridică din Castel” întocmai fantomei regelui Hamlet.

Atâtea dileme, cu ajutorul magiei, pun față în față un print, un romancier și un poet. Toți aceștia au avut îndoieli existențiale pe care doar timpul le-a rezolvat.

În acest text sobru, enigmatic, autorul folosește epitete : magica, străin, vast, sterile, miticul, dar și metafore: muchii de dileme, căutări sterile, minune nesperată prin care dă expresivitate poemului.

Amestec enigmatic de real și fantastic, „Pe muchii de dileme” aparține curentului expresionist-oniric.

Corneliu Neagu: Poem de factură neo-expresionistă, PE MUCHII DE DILEME ne conduce, pe parcursul celor cinci strofe, prin meandrele multiplelor provocări ale lumii de astăzi.

În prima stofă, Eul liric ne avertizează că „Avem prea multe nefirești probleme/ de rezolvat în fiecare zi”. Aceste probleme nefirești „s-au adunat pe muchii de dileme”. De aceea Eul liric se confruntă cu magica întrebare hamletiană: „A fi sau a nu fi”? După cum aflăm din strofa a doua, „magica-ntrebare”[…] „pătrunde în sufletul rămas neprotejat”, definit ca un „tărâm” pe care se desfășoară „un vast război, cu scop nedeclarat”.

Din strofa a treia ne dăm seama că Eul multiplu (adică noi) se confruntă cu situații existențiale grave și neașteptate. De aceea, „Ne rătăcim în căutări sterile,/ bătând la porți lăsate cu-mprumut”. Nu știm de către cine sunt lăsate cu împrumut, dar aflăm că „în dosul lor stă Kafka, nevăzut / să scrie-n taină ultimele file/ dintr-un roman rămas neînceput”. Neo-expresionism total, în aceste versuri, pe care îl regăsim și în strofa următoare. În timp ce Eul multiplu așteaptă „deznodământul” (romanului neînceput al lui Kafka), „Bacovia se-ntoarce osândit/ ca, pe ascuns, să-si caute mormântul/ în miticul Castel neconstruit”.

În aceste împrejurări, Eul singular (poetul sau cititorul) așteaptă în „van minunea nesperată,/ pe zidul dărâmat de sub crenel”. Desigur, această minune „nesperată„ nu poate fi altceva decât starea de normalitate. Însă, stupoare! – Eul liric vede în fața sa „deodată / cum Kafka se ridică din Castel”. Să înțelegem că, odată cu înălțarea (ridicarea) lui Kafka din Castel, se re-instalează normalitatea? Începând de aici, fiecare cititor își poate construi propria viziune!

Poemul PE MUCHII DE DILEME a fost publicat, prima dată, în volumul de versuri CUNOAȘTEREA DE SINE, Ed. ePublishers, București, 2017. A fost republicat, trei ani mai târziu, în Antologia lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2020. Poemul a mai fost publicat și în revistele on-line CONFLUENȚE LITERARE, LOGOS &AGAPE și ARMONII CULTURLE, fiind apreciat elogios de către cititori.

UMBRA

De ce te mai întorci acasă, tată? –
doar știi prea bine, casa-i dărâmată,
în locul ei găsești o alta casă,
solidă-n ziduri, mult mai arătoasă,
dar nu este la fel de primitoare
precum căsuța noastră cu pridvoare.

Iar eu, când vin acolo câteodată,
parcă-s străin la mine-n curte, tată.
Doar mărul ce mai dăinuie la poartă
mă mai întreabă seara despre soartă.
Nici el nu cred că se mai simte bine,
stă aplecat, iar fructele-s puține…
Cu trunchiul său, cândva atât de falnic,
zidit între betoane pare jalnic.
Nici ploaia nu-i mai udă rădăcina
de când betonul a umplut grădina.

Eu știu că mai apari prin curte, tată,
să reclădești căsuța dărâmată –
cobori din Constelația Licornul
doar noaptea când ne frânge somnul
și către zori, pe când cocoșii cântă,
te-ntorci în cer, cu aripa mai frântă.
Iar eu trezit, în plină dimineață,
văd umbra ta cum se topește-n ceață,
și lacrimi grele ochii mi-i inundă
când mira soarelui apare tremurândă.

Tatiana Doina Popovici: „Umbra” este o elegie în trei strofe în care autorul împletește visul cu realitatea. Prima strofă de șase versuri începe cu o interogație retorică adresată unei fantome (umbre). Deși nu așteaptă răspuns, Eul liric prezintă efectele schimbărilor din curtea părintească. Astfel, în locul casei dărâmate, s-a ridicat o casa solidă, „mult mai arătoasă”. Cu toate acestea, noua casă „nu este la fel de primitoare/ precum căsuța noastră cu pridvoare”. Nostalgia după cuibul copilăriei continuă și în strofa a doua de zece versuri.

Adresându-se în continuare tatălui, îi spune „iar eu când vin acolo câteodată,/ parcă-s străin la mine-curte, tată”. Înstrăinarea este atât de evidentă, încât Eul liric nu spune „când vin acasă”, ci „când vin acolo” din ce în ce mai rar, „câteodată”. Legătură Eului liric cu părintele sau este subliniată de vocativul „tată”.
Martor al prefacerilor, „Mărul ce mai dăinuie la poartă/ mă mai întreabă seara despre soartă”. Îmbunătățirile în pas cu timpul, nu-l ajuta nici pe acest martor mut care „Nici el nu cred ca se simte mai bine, /stă aplecat, iar fructele-s puține”. Zidit între betoane, mărul „pare jalnic” mai ales că „Nici ploaia nu-i mai udă rădacina/ de când betonul a umplut gradina”.

După un raport succint al modernizării, Eul liric folosește din nou vocativul: „tată, eu știu că mai apari prin curte/ să reclădești căsuța dărâmată”. În starea de visare, Eul liric crede ca tatăl coboară „din Constelația Licornul/ doar noaptea când ne frânge somnul”. Așadar, în starea de halucinație, Eul liric poartă un dialog cu tatăl plecat în constelații.

Revenit la realitate „către zori, pe când cocoșii cântă” umbra tatălui dispare și Eul liric o vede” cum se topește-n ceață”. La ivirea zorilor și apariția soarelui „lacrimi grele ochii mi-i inundă”. Ultimul vers are o încărcătură emoțională profundă grație epitetului verbal acordat „mira… tremurândă”.

Având în vedere că autorul exprimă nostalgia după casa copilăriei și dorul de părinți, „Umbra” este o elegie în care Eul liric se confundă cu autorul. Elemente reale, alături de elemente mitice, cosmice și magice, încadrează poezia în expresionismul-oniric.

Corneliu Neagu: Poemul, derulat pe întinderea a trei strofe de mărimi diferite, redă întâlnirea ipotetică a poetului cu Umbra tatălui său, întors noaptea din lumea de dincolo, pentru a reconstrui „căsuța dărâmată”. Poemul este conceput ca un discurs, prin care Eul liric explică Umbrei tot ceea ce s-a întâmplat la casa părintească după plecarea tatălui din această lume.

Prima strofă începe cu o interogație adresată Umbrei: „De ce te mai întorci acasă, tată? –/doar știi prea bine, casa-i dărâmată”…În versurile care urmează îi spune Umbrei că în locul căsuței de altădată se află „o altă casă/ solidă-n ziduri, mult mai arătoasă”. Dar această casă nouă nu este „la fel de primitoare” cum era „căsuța noastră cu pridvoare”.

Trecând la strofa a doua, Eul liric vorbește despre schimbările dramatice produse la casa părintească: betonul care a umplut grădina, mărul de lângă poartă zidit între betoane, sentimentul de înstrăinare al poetului…

În strofa a treia, Eul liric vorbește despre aparițiile nocturne ale Umbrei: „Eu știu că mai apari prin curte, tată,/ să reclădești căsuța dărâmată –/ cobori din Constelația Licornul/ doar noaptea când ne frânge somnul”…Către zori „pe când cocoșii cântă”, Umbra se reîntoarce „în cer, cu aripa mai frântă”. Poetul, trezit dimineața devreme, vede cum Umbra „se topește-n ceață”. Ochii săi sunt inundați de „lacrimi grele”, „când mira soarelui apare tremurândă”.

Poemul UMBRA conține evidente reverberații hamletiene, în care visul domină realitatea. De aceea, autorul consideră că poate fi încadrat în curentul oniric al poeziei românești. Poemul a fost publicat prima dată în volumul de versuri CUNOAȘTEREA DE SINE, Ed. ePublishers, București, 2017. Trei ani mai târziu, a fost republicat în Antologia Lirică POEME PEST TIMP, Ed. BREN, București, 2020. A mai fost publicat și în revista ARMONII CULTURLE, primind aprecieri elogioase din partea cititorilor.

SlabAcceptabilOKBunExcelent fără voturi
Încarc...

Un comentariu la Alte dialoguri literare între criticul literar Tatiana Doina Popovici și poetul Corneliu Neagu

  1. Corneliu Neagu a spus:

    Mulțumiri alese din partea celor doi autori ai dialogurilor

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook