11 septembrie 2020

Noi dialoguri literare între criticul literar Tatiana Doina Popovici și poetul Corneliu Neagu

Motto: „Ce-i viața, dacă nu umbra unui vis care fuge?” (Umberto Eco)

Umberto Eco (5 ianuarie 1932 – 19 februarie 2016) a fost scriitor italian, filosof și semiotician. Este cunoscut în special pentru romanele sale „Numele trandafirului” și „Pendulul lui Foucault”, traduse și în limba română. A fost președinte al Școlii Superioare de Studii Umaniste la Universitatea din Bologna, și membru onorific al colegiului Kellogg, Universitatea din Oxford.

Poemele puse în discuție au fost publicate prima dată în volumul de versuri DRUM SPRE ETERNITATE, Ed. ePublishers, București, 2019, apoi republicate în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2020. În cursul anilor 2018, 2019 și 2020 au apărut în diferite reviste de literatură on-line, dintre care amintim CONFLUENȚE LITERARE, LOGOS ȘI AGAPE, ARMONII CULTURALE etc.

NEIERTAREA

Să vină o furtună, să șteargă neiertarea
rămasă agățată pe muchii reci de timp,
în umbra unor visuri venite pe cărarea
legendelor cu zâne furate din Olimp.

Apollo din Parnasul cu muzele retrase
pe-o stâncă bântuită de un mister bizar,
la umbra înserării în taină vrea să lase
suspinul neiertării pe sfântul său altar.

Să vii la miezul nopții, e ușa descuiată,
tu, muză răzvrătită, plecată din Parnas,
în casa văruită, pe-o margine de vatră,
să îți alung păcatul cu zâmbetul din glas.

Eu știu că neiertarea te bântuie întruna,
de când în trup o vrajă, ajunsă pe ascuns,
te mistuie în visuri, precum în oaze luna
se oglindește-n ape, fiind de nepătruns.

Când zorii către ziuă vor bate la fereastră,
tu vei pleca, iubito, urmând același drum,
în urma ta vor plânge și florile din glastră,
simțind că neiertarea ne va pândi oricum.

Tatiana Doina Popovici: Poezia este alcătuită din cinci strofe a câte patru versuri cu rimă încrucișată, ritm trohaic și măsură de 14/13 silabe. Prima strofă se referă la dorința Eului liric de a „șterge neiertarea” rămasă „în umbra unor visuri venite pe cărarea legendelor cu zâne furate din Olimp”. Încă din prima strofă, autorul introduce mitul. „Neiertarea”, substantiv neologic care sugerează o stare sufletească puternică (sinonim cu pedeapsa), devine un sentiment agățat pe „muchii reci de timp” care generează zbuciumul sufletesc al Eului liric. „Furtună”, „muchii reci de timp”, „umbra unor visuri” sunt elemente expresioniste care se împletesc cu cele oniric și cu cele mitice: legende, zâne, Olimp.

Strofa a doua îl aduce în prim plan pe zeul Apollo, fiul lui Zeus și al muritoarei Leto, în sanctuarul său din Parnas. Pe acest munte, împreună cu muzele, găsește, stânca bântuită de „un mister bizar”. La „umbra înserării, în taină (în secret), zeul vrea să lase „suspinul neiertării pe sfântul său altar”.

Următoarea strofă începe cu imperativul „sa vii la miezul nopții”, moment al misterelor și al iubirilor pătimașe. Cele două vocative, „tu” și „muză răzvrătită” se referă la Terpsihore, muza poeziei lirice, plecată din Parnasul, lui Apollo. Pentru Eul liric, muza întruchipează iubita pe care o așteaptă într-o casă simplă (de țară), văruită, ca „sa-i alunge păcatul”, referire la păcatul originar al cuplului adamic. Acest păcat o mistuie pe iubita pătrunsă de vrajă. Comparația cu „luna ce se oglindește-n ape” reflectă legătură dintre îndrăgostiți și astrul lor ocrotitor (dar și legătura omului cu natura).

De-a lungul a patru strofe, oniricul însoțit de mitic pune în lumină păcatul originar ce nu poate fi iertat, în timp ce în ultima strofa Eul liric se întoarce la realitate. Zorii vor bate în fereastră, iar iubita va pleca lăsând în urmă tristețea: „în urma ta vor plânge și florile din glastră/ simțind ca neiertarea ne va pândi oricum”.

Poezie de dragoste în care vinovăția nu va fi iertată, „Neiertarea” împletește realul cu imaginarul, oniricul cu mitul, ceea ce înseamnă că aparține mișcării expresionist-onirice.

Corneliu Neagu
: „Neiertarea”, neologism cu valențe mai puternice decât sinonimul său „pedeapsa”, dă titlul acestui poem vibrant, de factură expresionist-onirică, închinat iubirii veșnice, care transcende orice barieră a continuului minkowskian spațiu-timp. Alcătuit din cinci catrene cu rimă încrucișată, poemul se derulează începând cu invocarea „ștergerii” neiertării („Să vină o furtună, să șteargă neiertarea/ rămasă agățată pe muchii reci de timp”), finalizându-se cu o concluzie amară („simțind că neiertarea ne va pândi oricum”).

Între aceste două extreme, versurile ne conduc printr-un labirint de ipoteze circumstanțiale în care realitatea, legenda și fantasticul se completează reciproc, pentru a construi un discurs liric încărcat de magie si mister. În prima strofă, Eul liric invocă „legendele cu zâne furate din Olimp”. În strofa a doua aceste zâne, devenite muze ale inspirației lirice sunt duse de zeul Apollo în Parnas „pe-o stâncă bântuită de un mister bizar”. Putem deduce, din următoarele două versuri, că este vorba despre misterul neiertării, în chip de „suspin”.

Începând cu strofa a treia Eul liric își invocă muza răzvrătită, deja plecată din Parnas: „Să vii la miezul nopții, e ușa descuiată,/ tu, muză răzvrătită, plecată din Parnas”. Eul liric îi promite că, în intimitatea casei sale văruite, îi va alunga păcatul, „cu zâmbetul din glas” (iată o metaforă care nu ar trebui uitată nicidecum!). Această promisiune este făcută în ciuda faptului că Eul liric știe că ceea ce promite nu poate fi îndeplinit. Strofa a patra este edificatoare în acest sens: „Eu știu că neiertarea te bântuie întruna,/ de când în trup o vrajă, ajunsă pe ascuns,/ te mistuie în visuri, precum în oaze luna/ se oglindește-n ape, fiind de nepătruns”.
Intuim, din strofa a cincea, că păcatul împreunării nepermise s-a produs deja, încălcând canoanele mitologice ancestrale, dar atât muza cât și Eul liric își asumă pedeapsa zeilor neîndurători, în numele iubirii veșnice. Despărțirea, după o noapte de dragoste se consumă cu demnitate și speranță, în ciuda faptului că neiertarea îi pândește pe amândoi: „Când zorii către ziuă vor bate la fereastră,/ tu vei pleca, iubito, urmând același drum,/ în urma ta vor plânge și florile din glastră,/ simțind că neiertarea ne va pândi oricum”.
Autorul consideră că poemul va rămâne în memoria cititorilor săi, atât prin originalitatea discursului liric, cât și a mesajului vibrant pe care îl transmite.

CÂNTECUL URSITEI

Pe la miez de noapte cântecul ursitei,
lângă poarta sorții, mă recheamă iar,
să privesc prin vreme trupul Afroditei,
ridicat din valuri de un zvon bizar…
Se întinde zvonul dincolo de zare
peste amintirea unui vis pierdut,
iar în crucea nopții chipul tău apare
aducând ispite scoase din trecut.

Te zăresc departe, lângă o fântână,
cu apa vrăjită de un mag pribeag,
revenit în lume să găseasc-o zână
rătăcită-n visuri lângă un drumeag.
Pe drumeagu-acela, într-o zi de vară,
tu veneai spre mine, c-un surâs senin,
umbrele-nserării se-ntindeau afară
adunând sub ele tufe de pelin.

Și gustând pelinul cu arome brute,
lângă mine timpul parcă se oprea
să primesc ofranda zânei neștiute
care-n crucea nopții încă mă iubea.
Mitul Afroditei stă acum de strajă
să-mi aline trupul prea îmbătrânit,
ascultând povestea, simt venind o vrajă
care-mi cerne doruri dinspre infinit.

Tatiana Doina Popovici: „Cântecul ursitei” este o poezie de dragoste în trei strofe polimorfe, cu rima încrucișată, ritm trohaic și măsură de 12/11 silabe în care, de-a lungul celor trei strofe, se întâlnește realul cu fantasticul, oniricul și mitul.
Eul liric se afla într-o stare de halucinație: „Pe la miez de noapte” sau „în crucea nopții”. Ursita (destin, soartă, fatalitate) poate fii ursitoarea, personajul care hotărăște parcursul vieții. După titlu se pare că, fiind personificată, este acel personaj care urmărește o existență de la naștere pană la moarte. Ca și în alte poeme ale acestui autor, elementele mitice dau o încărcătură arhaică textului. Personificată, Ursita cântă și „recheamă” Eul liric să privească „prin vreme trupul Afroditei”, zeița iubirii născută din spuma marii. „În crucea nopții”, momentul visării, iubita capătă chip. Este un chip cunoscut sugerat de adjectivul posesiv „tău”.
Reveria continuă în a doua strofă când iubita se materializează „lângă o fântână”, simbol al vieții. Doar că apa e „vrăjită de un mag pribeag, /revenit în lume să găseasc-o zână/ rătăcită-n visuri lângă un drumeag”. Alternanța vis-realitate se produce „pe drumeagu-acela” : „tu veneai spre mine, c-un surâs senin”. Imaginea aceasta luminoasă este urmărită de „umbrele-nserării” care aduc amărăciune („tufe de pelin”).

În strofa a treia realul se întâlnește din nou cu imaginarul. Eul liric se adresează direct unei iubite reale „Tu veneai spre mine”, ca apoi sa primească ofranda „zânei neștiute/ care-l crucea nopții încă mă iubea”. Finalul este dedicat mitului nașterii Afroditei, zeița iubirii. În același timp, Afrodita poate fi chiar iubita reală „ce stă acum de strajă/ să-mi aline trupul prea îmbătrânit”. Povestea Afroditei încă are putere de vrajă și este capabilă să „cearnă doruri despre infinit”.

Așa cum precizam, „Cântecul ursitei” este o poezie de dragoste care împletește realul cu imaginarul și mitul. Discursul liric este produsul unei stări de halucinații, fapt ce dovedește că poemul se înscrie în curentul literar expresionist-oniric.

Corneliu Neagu: Poem complex, desfășurat pe întinderea a trei strofe polimorfe, a câte opt versuri fiecare, CÂNTECUL URSITEI se dezvăluie ca un discurs liric, de factură expresionist-onirică, despre iubire, timp și destin.

Debutul poemului se află sub incidența cântecului ursitei, „la poarta sorții”, rechemând Eul liric pentru a privi trupul zeiței Afrodita „ridicat din valuri de un zvon bizar”. Desigur acest debut de poem este o aluzie la mitul nașterii preafrumoasei zeițe din spuma imaculată a mării. Mitul este simbolizat stilistic prin „zvonul bizar”. Acest zvon se întinde dincolo de zare „peste amintirea unui vis pierdut”. Zarea poate fi interpretată ca limită a lumii cunoscute. Ridicarea Afroditei din valurile mării coincide cu apariția chipului iubitei „aducând ispite scoase din trecut”.

Această apariție nu are loc în proximitatea Eului liric ci, așa cum aflăm din strofa a doua, undeva, mai departe, „lângă o fântână, cu apa vrăjită de un mag pribeag” (ne aflăm, desigur, sub incidența oniricului!). Magul pribeag „revenise” în lume (bănuim că din neant) pentru a găsi o zână, „rătăcită-n visuri lângă un drumeag”. Întâmplător, sau nu, pe „drumeagu-acela” muza Eului liric apărea „c-un surâs senin” pe când „umbrele-nserării se-ntindeau afară, adunând sub ele tufe de pelin”. Pelinul, simbol al gustului amar, al dezamăgirii, marchează finalul ambiguu al strofei a doua.

Ambiguitatea se accentuează la debutul strofei a treia, când Eul liric, gustând pelinul „cu arome brute” simte că timpul se oprea pentru a primi „ofranda unei zâne neștiute care încă îl iubea”. Mister și magie : cine să fi fost zâna neștiută și care să fi fost ofranda oferită? Putem bănui numai că această zână este chiar iubita din prima strofă care își oferă trupul drept ultimă ofrandă. Această presupunere este întărită de conținutul ultimelor patru versuri ale poemului: „Mitul Afroditei stă acum de strajă/ să-mi aline trupul prea îmbătrânit,/ ascultând povestea, simt venind o vrajă/ care-mi cerne doruri dinspre infinit”.

Mit și visare, fără limite de spațiu și timp, poemul CÂNTECUL URSITEI este o creație lirică cu impact puternic asupra cititorilor, de la care autorul a primit numeroase mesaje de acceptare și apreciere.

GARĂ FANTASTICĂ

La marginea uitării începe să apară
o umbră nevăzută venită din trecut
cu dorurile toate lăsate într-o gară
în seara fără miză de care m-am temut.
Te așteptam acolo pe-o bancă părăsită
adusă într-o noapte, pe un peron rebel,
cu trenul neuitării, de-o vajnică ursită
ce-și căuta în gară iubitul infidel.

Îmi amintesc ursita, ea semăna cu tine,
deși părea mai tristă, privită din profil,
când cobora grăbită în gara fără șine
având pe chipul tandru un zâmbet inutil.
Ducea în spate banca croită din iluzii
în nopțile cu lună, pe malul unui râu,
de tristele himere născute din confuzii
ajunse-n apa rece adâncă pân-la brâu.

Erai și tu acolo cu hainele-aruncate
pe-o piatră răsturnată, căzută de pe mal,
te ridicai din apă mai plină de păcate,
sedusă de un faun sub unda unui val.
Plângeai, ieșind din apă, rănită de păcatul
rămas înfipt în trupul pe care l-am iubit,
iar eu, pe malul apei, eram precum soldatul,
pe crucea suferinței în taină răstignit.

Tatiana Doina Popovici: Titlul poemului sugerează fantezia Eului liric care apelează la amintiri ce sunt aproape de limita uitării. Astfel îi apare din trecut o umbră venită „cu dorurile toate lăsate într-o gară”. Odată ce umbra se materializează, Eul liric i se adresează direct: „Te așteptăm acolo pe-o bancă părăsită/ adusă într-o noapte, pe un peron rebel,/ cu trenul neuitării, de-o vajnică ursită/ ce-și căuta în gară iubitul infidel”.

În strofa a doua, amintirea capătă contur: „îmi amintesc ursita, ea seamănă cu tine”… Câteva trăsături, precum tristă, chip tandru, zâmbet inutil, justifică, „banca croită din iluzii”. Visarea este sugerată de „seară” și „nopțile cu lună”. Luna, astrul protector al iubirii, este generatoare de iluzii croite de „tristele himere”. Aluzia la cortegiul Afroditei, zeița iubirii în care se găsește și Eros însoțit de himere anticipează apariția iubitei. Aceasta se ridica din apa „mai plina de păcate” deoarece fusese sedusa de un faun, zeul câmpurilor, al munților și al pădurilor cu chip de om, dar cu coarne și cu picioare de țap.

Iubita se simte rănită de păcatul „rămas înfipt în trupul pe care l-am iubit”, precizează poetul. Plânsul iubitei ca și păcatul înfăptuit în apă, îi dau Eului liric sentimentul unei răstignirii pe crucea suferinței. Visare, iluzii, mit sunt elementele care contribuie la realizarea unei poezii de dragoste în care fantasticul este anunțat încă din titlu.

Din punct de vedere al realizării artistice, autorul folosește epitete (părăsită, neuitării etc), expresii metaforice („vajnică ursită”), comparații („părea mai tristă”) etc, astfel încât poemul sugerează implicarea directă a poetului în trăirea sentimentelor. Analiza întregului poem îmi dă impresia unei realizări lirice impresionante situată la limita dintre vis și realitate, având puternice trăsături expresionist-onirice.

Neagu Corneliu: Unul dintre poemele reprezentative din creația lirică a lui Corneliu Neagu, GARĂ FANTASTICĂ reține atenția cititorului prin versurile sale marcate de o puternică transfigurare expresionist-onirică. Cititorul este condus, într-o irealitate seducătoare, care-l acaparează, pas cu pas, prin schimbări frecvente de direcție a discursului liric. Poemul conține trei strofe polimorfe, a câte opt versuri fiecare, cu rimă încrucișată de tipul 14-13-14-13.

Prima strofă evocă starea de așteptare a Eului liric, „la marginea uitării pe-o bancă părăsită”, dintr-o gară ireală. Această bancă era „croită din iluzii”, cum se va vedea mai departe. Fusese „adusă într-o noapte pe un peron rebel/ cu trenul neuitării, de-o vajnică ursită/ ce-și căuta în gară iubitul infidel”. Se poate deduce că Eul liric își aștepta iubita (sau poate muza).

Această deducție vine odată cu începutul strofei a doua: „Îmi amintesc ursita, ea semăna cu tine,/ deși părea mai tristă, privită din profil,/ când cobora grăbită în gara fără șine/ având pe chipul tandru un zâmbet inutil”. Irealul se adâncește din ce în ce mai mult, pe măsură ce înaintăm către finalul strofei a doua. Aflăm că banca fantastică („croită din iluzii”) fusese concepută de „himere născute din confuzii”, în apa rece a unui râu.

Ca în orice poveste fantastică, neprevăzutul și misterul ne conduc mai departe astfel încât, la începutul strofei a treia, mai aflăm că în râu se afla și muza Eului liric, „cu hainele-aruncate/ pe-o piatră răsturnată, căzută de pe mal”. În această apă „plină de păcate” muza fusese „sedusă de un faun sub unda unui val”. Cuprinsă de remușcări, datorită păcatului săvârșit, muza ieșea din apă plângând. Privind de pe mal, Eul liric se simte precum soldatul „răstignit pe crucea suferinței”.

Apariția poemului pe facebook, distribuit din revistele on-line în care a fost publicat, a generat numeroase comentarii favorabile din partea cititorilor, fapt ce-l îndreptățește pe autor să spere că poemul GARĂ FANTASTICĂ va rămâne în conștiința colectivă ca operă valoroasă ce va depăși barierele vremelnice de spațiu și timp.

SlabAcceptabilOKBunExcelent fără voturi
Încarc...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook