Motto: „Un visător este cineva care își poate găsi calea numai sub lumina razelor lunii, iar pedeapsa lui este ca zărește zorile înaintea restului lumii.” (Oscar Wilde)

Oscar Fingal O’Flaherty Wills Wilde (n. 16 octombrie 1854, Dublin – d. 30 noiembrie 1900, Paris), scriitor irlandez, cel mai cunoscut dintre scriitorii estetizanți de limbă engleză. Cea mai importantă operă a sa este romanul „Portretul lui Dorian Gray” (The Picture of Dorian Gray, 1891), în care găsim o ilustrare pregnantă a principiilor sale estetice. El definește rolul artistului în căutarea rafinamentului și frumosului și situează arta mai presus de viață, pentru că exprimă esența caracterelor și a fenomenelor mai fidel decât însăși realitatea.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Corneliu Neagu in Critică literară, Interviuri, Poezii
1 comentariu »

Mărturisesc, îmi pare bine și îmi pare rău totodată de prilejul ce mi-a dat dl Roman, să vorbesc despre mine însumi. Îmi pare rău, pentru că voi fi nevoit să vorbesc despre persoana mea, lucru ce aș fi dorit să nu fac, îmi pare însă bine, pentru că astfel voi putea desluși unele puncte din articolele mele.

Și acuma trec la chestie. Dl Roman zice că nu se unește în totul cu mine în privința artei, însă e foarte departe de a lămuri în ce și cum; e așa de puțin deslușit, încât mărturisesc că n-am putut pricepe în totul ce vrea să spună d-sa. Chiar la începutul broșurii, d-sa arată deosebirea între noi astfel: „D-sa (adică eu) pune ideea socială pe planul întâi, iar arta pe al doilea. Aice ne deosebim… Literatura însă, și în special poezia, după părerea noastră, trebuie să rămâie în primul loc economiști poeți, ca și poeți economiști. Ce înțelege oare prin aceste fraze? Să fi înțelegând că e rău a scrie în versuri un tratat de economie politică? Dacă despre aceasta-i vorba, suntem de aceeași părere, și aș dori mult să mi se arate unde și când am spus eu asemenea prostie. Poate însă dl Roman e împotriva tendințelor sociale exprimate în poezie? Așa se pare; dar atunci de ce apără cu atâta foc pe Eminescu, umblând a dovedi că în poeziile lui are tendințe liberale, progresiste? În cele câteva pagini unde e vorba despre mine dl Roman zice: „Greșeala dlui Gherea este că nu face deosebirea între util și poetic, pe care o face H. Spencer…” Mai departe, dl Roman îmi ține o lecție despre faptul că poate să fie un lucru foarte folositor, fără a fi poetic. Am mai spus că niciodată nu mi-a trecut prin minte să amestec economia politică cu poezia; acum, pot să adaug că de mult știu aceasta, de mult, foarte de mult știu că unele funcții fiziologice, care-s foarte folositoare, sunt totodată cu desăvârșire nepoetice. Mai departe. Dl Roman zice că legislația poate să fie foarte progresistă, dar nu poate să dea material poeziei, iar și mai departe, aseamănă pe poet c-o albină care ne dă lucruri dulci, și zice: „Ce ne pasă nouă de unde le ia?” Mai întâi, aceste fraze — ca și toată partea în care dl Roman atinge teoriile estetice, cum e: legătura între idei în general și în special între ideile sociale cu arta — sunt foarte puțin limpezi la dl Roman. Al doilea, d-sa nu m-a înțeles bine, cel puțin nu m-a înțeles cum aș dori să fiu înțeles. Poate că sunt și eu de vină, de vreme ce nu m-au înțeles și alții, afară de dl Roman: se vede că n-am deslușit destul de bine părerile mele. Dar am și eu o apărare: am scris încă prea puțin; nu numai că n-am spus „tot”, după cum cu drept cuvânt zice dl Roman, dar am spus foarte puțin, și ce-am spus n-am spus complet. Chestiile literare, estetice sunt așa de încâlcite, așa de complexe, încât e foarte firesc lucru să nu poți să le lămurești cu desăvârșire. Voi împlini această lipsă pe cât îmi va fi cu putință. Nu voi putea însă să dau toate lămuririle în acest articol; ce va mai rămânea, voi spune altă dată.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Eseuri
Comenteaza! »

În anul 1605, de sub teascurile tiparniţei lui Juan de la Cuesta din Madrid vedea lumina zilei Don Quijote, un personaj fabulos, cum puţine se născuseră din vremea lui Homer încoace. Părintele său, Miguel de Cervantes y Saavedra, nu era licenţiat al universităţii din Salamanca, nici măcar bacalaureat, precum Samson Carrasco, ci un simplu soldat cărunt şi infirm, lăsat la vatră. Asemenea contemporanului său Shakespeare, avea şcoală puţină, dublată însă de un talent uriaş. Dascălul său, Juan de Hoyos, îl învăţase bine latina, dar mai ales castiliana, căreia Cervantes îi va fixa definitiv forma literară. Autorul nu era la primul păcat literar. Debutase pe când era elev, cu un sonet, patru redondillas, o copla şi o elegie în terţine, – toate într-o culegere de poezii publicate cu ocazia morţii reginei Isabela de Valois.

Poate că Don Miguel ar fi ajuns un bun poet de curte, versificator înzestrat, talentat căutător de rime, dacă n-ar fi simţit, irezistibil, chemarea armelor. Pentru o lungă perioadă de timp Cervantes lasă pana şi pune mâna pe sabie. Trăieşte nebunia eroică a războiului. Se înrolează în armata lui Juan de Austria. Îşi pierde un braţ luptându-se cu turcii în bătălia de pomină de la Lepanto (1571), ceea ce nu-l împiedică să se caţere, doi ani mai târziu, pe zidurile Tunisului, luând parte la asediul cetăţii. În drum spre Spania natală, cade în mâinile piraţilor berberi, fiind ţinut ostatic la Alger vreme de cinci ani. Paradoxal, muzele îl regăsesc tocmai la închisoare. În captivitate Cervantes îşi reia preocupările literare. Adresează secretarului regal Mateo Vasquez o scrisoare în versuri, foarte convingătoare, prin care imploră să fie răscumpărat. Însă piraţii au intuit valoarea scriitorului mai bine decât  Lope de Vega,  (ilustrul său detractor), cerând pentru eliberarea lui o avere: cinci sute de ducaţi în aur! Spania nu-l abandonează pe cel care va deveni inegalabila ei glorie literară. Regele, biserica şi familia pun mână de la mână şi banii se strâng.

8 voturi

Încarc...

Publicat de Valeriu Butulescu in Eseuri
2 comentarii »

Fragmente din capitolul „Eminescu şi Novalis” al volumului scris de criticul Zoe Dumitrescu-Buşulenga despre „Eminescu şi romantismul german”, apărut la Editura Eminescu, Bucureşti, 1986:

„Cel mai proeminent poet al romantismului german, Friedrich von Hardenberg (Novalis), care a dat Şcolii de la Jena cea mai mare strălucire, a rămas după incredibil de scurta sa existenţă (între 1772-1801) încă o ciudată prezenţă pe cerul gândirii şi creativităţii europene. Aristocraticul saxon face încă o stranie apariţie chiar pe lângă Heinrich von Kleist ori E.T.A. Hoffmann, cei mai ‘pitoreşti în sensul neconformismului maxim şi al cultivării ciudăţeniei, visului, vedeniei. El nu-şi cultivă, ca aceia, stările ieşite de sub stăpânirea raţiunii, nu exaltă ca ei, deliberat, tot ce scapă imperiului luminos al conştiinţei. Dar el trăieşte şi arde într-o lume mai vastă decât aceea îngrădită de categoriile sensibilităţii, de normele raţiunii. Un apetit de fond, irezistibil, al absolutului i-a călăuzit scurta viaţă purtându-l spre demolarea blândă, profetică, a barierelor fiinţei.”

7 voturi

Încarc...

Publicat de Iulia Muşat in Critică literară, Cărţi
Comenteaza! »