2 mai 2008

Novalis şi „floarea albastră” a absolutului

Fragmente din capitolul „Eminescu şi Novalis” al volumului scris de criticul Zoe Dumitrescu-Buşulenga despre „Eminescu şi romantismul german”, apărut la Editura Eminescu, Bucureşti, 1986:

„Cel mai proeminent poet al romantismului german, Friedrich von Hardenberg (Novalis), care a dat Şcolii de la Jena cea mai mare strălucire, a rămas după incredibil de scurta sa existenţă (între 1772-1801) încă o ciudată prezenţă pe cerul gândirii şi creativităţii europene. Aristocraticul saxon face încă o stranie apariţie chiar pe lângă Heinrich von Kleist ori E.T.A. Hoffmann, cei mai ‘pitoreşti în sensul neconformismului maxim şi al cultivării ciudăţeniei, visului, vedeniei. El nu-şi cultivă, ca aceia, stările ieşite de sub stăpânirea raţiunii, nu exaltă ca ei, deliberat, tot ce scapă imperiului luminos al conştiinţei. Dar el trăieşte şi arde într-o lume mai vastă decât aceea îngrădită de categoriile sensibilităţii, de normele raţiunii. Un apetit de fond, irezistibil, al absolutului i-a călăuzit scurta viaţă purtându-l spre demolarea blândă, profetică, a barierelor fiinţei.”

„Novalis nu pare să ezite nici să sufere, în orice împrejurări ale vieţii sale: zarea sa transcede barierele ‘lumii’ comune. Fiecare lovitură a sorţii l-a făcut să se înalţe cu încă o treaptă, iar trecerea dincolo i-a fost ca o plecare aşteptată, într-un tărâm cunoscut. Necesitatea nu-l atingea, cum zicea Dilthey. Cu visul şi cu poezia aspira să reconcilieze lumea şi conştiinţa, într-un chip superior, puterea cuvântului, cu adevărat magică, urmând să instrumenteze împăcarea, ‘visul prefigurând o conştiinţă viitoare, totală’.
Oricât a fost de încercat, oriunde îşi va fi îndreptat paşii, gracilul şi expresivul tânăr a purtat cu el o nestinsă sete, de netăgăduit ontologică, de sinteză a cunoaşterii. De aceea formaţia i-a fost multidirecţională, cuprinzătoare şi uimitor de coerentă. Filosofia, ştiinţele juridice, ştiinţele pozitive sub semnul regal al matematicii, ştiinţele naturii, religia, poezia au constituit pentru Novalis ramurile aceluiaşi ‘pom al cunoştinţei’, din care, după spusele lui într-o scrisoare către Friedrich Schlegel, a gustat sub îndrumarea aceluia.”

„Aflat şi el, ca şi alţi contemporani, între Aufklärung [Iluminismul] care l-a hrănit în special prin Schiller cu cele mai nobile idealuri ale umanităţii şi între romantismul cel mai genuin, ca ramură a stărilor şi aspiraţiilor specifice, Novalis a vrut să prindă universul într-un ‘număr’, să-l chintesenţieze pentru a-l pune sub stăpânirea omului. Ştiinţa teoretică îl pasiona tot atât cât şi cea aplicată, iar calitatea obiectivă a cunoaşterii se înfăţişa în etapa de generalizare a rezultatelor dobândite din experienţele personale care sunt totuşi hotărâtoare. De la contactul direct cu geologia, cu mineralogia, în salinele de la Weissenfels, la observaţia omului în ceilalţi, dar mai cu seamă în sine, Novalis nu conteneşte a ţese legături între aspecte multiple, practic infinite, ale realului, încercând să le reunească în sinteze cu certă aură metafizică, plecând însă mai întotdeauna pe calea particularului.”

„Şi am marca, în special, interesul lui îndreptat, cu atâta atenţie, înspre Antropologie dintre toate ştiinţele spiritului. Pentru el, Antropologia însemna baza istoriei umanităţii deoarece numai pe acest tărâm s-ar fi putut dezlega misterul omului (şi suprapunea Antropologia cu ceea ce el numea Psihologie reală), fundamental pentru problema lumii în general. Din acest unghi de vedere urmărea Hardenberg să dea bogăţiei şi caracterului enigmatic al fenomenelor oferite de spiritul omenesc, de istoria umanităţii, o unitate organică, de nezdruncinat. Pătrunzând în mecanismele cele mai intime ale fiinţei, gânditorul romantic se înfiora ca în faţa abisurilor cosmice şi aştepta o miraculoasă transformare în sensul înălţării şi transfigurării realului, a sufletului omenesc însuşi.”

„Pentru el, creaţiile imaginaţiei aveau acelaşi grad de realitate ca şi lumea sensibilă, lumea exterioară, şi aspiraţia lui tenace mergea statornic spre această obligatorie, pentru el, comunicare între natură şi spirit care să permită trăirea simultană pe cele două planuri, posibilă atunci numai pentru genii, mai târziu pentru toţi oamenii ajunşi într-o nouă vârstă de aur. Iar obţinerea acelei conştiinţe superioare se putea realiza prin cucerirea zonei inconştientului, prin marea coborâre în sine. Şi ‘mitologia’ novalisiană capătă astfel şi temeiul ei interior, fundamental în definirea raportului între ‘lumi’, cea dinăuntru şi cea din afară. Totul este în noi, şi catabasis-ul [coborârea] este adevărata iniţiere.”

„Şi după descoperirea, destul de anevoioasă pentru poet, a lumii din adâncuri, anevoioasă dar deplin revelatorie, urmează ieşirea la lumină, anabasis, cu consecinţa mult doritei sinteze: ‘La ce să cutreierăm trudnic lumea tulbure a celor vizibile? O lume mai pură se află în noi, în acest izvor. Aici ni se dezvăluie sensul adevărat al marelui spectacol pestriţ şi încâlcit; şi dacă, plini de cele văzute vom pătrunde mai apoi în natură, totul ni se va părea prea bine ştiut şi fireşte, fiece formă ne va fi cunoscută. Va fi de prisos să mai cercetăm îndelung; o comparaţie diafană, câteva linii pe nisip vor fi îndeajuns pentru a ne înţelege. Totul ne apare astfel ca o grandioasă scriere căreia îi deţinem cheia’, spun unii dintre Discipolii la Sais, fragment dintr-un roman cu conţinut iniţiatic, ca acelea foarte scumpe inimilor romantice.”

„Aşadar din afară înăuntru şi apoi dinăuntru din nou în afară se construieşte dubla scară a direcţiilor în care se desfăşoară mult dorita, mult căutata cunoaştere globală după care au tânjit mulţi chemaţi, găsită însă doar de prea puţini aleşi în spirit.
Între cei puţini, socotim că se numără şi Eminescu, împătimitul de cunoaştere, care măcar prin aceasta ar intra în familia spiritelor afine cu Novalis. Dar dacă, în cercul prietenilor, acesta din urmă a scris şi s-a destăinuit în ceea ce priveşte tentativele sale de cunoaştere încununate de izbânzi, la Eminescu, claustrat de tăceri ireductibile, mărturiile sunt doar cele din biografia cunoascută şi din corpul operei.”

„Astfel, la peste şaptezeci de ani după Novalis, Eminescu refăcea un spectru asemănător de interese, tot atât de divers, tot atât de descumpănitor: cu excepţia geologiei, a mineralogiei, se regăseau filosofia, dreptul, politica, fizica, medicina, matematica. Şi, mai presus de toate, în plină maturitate tinerească a intelectului, e de semnalat la amândoi enormul interes pentru antropologie, ca punct de convergenţă a tuturor studiilor lor.”

„Ceea ce ne interesează sunt punctele de analogie extrinsecă operei care să încerce o circumscriere a personalităţilor printr-un contur cât de cât comun. Fiindcă raporturile între Novalis şi Eminescu ţin numai de supoziţiile noastre, niciun alt semn în afară de acela al ‘florii albastre’ nefiind înregistrat undeva, în operă ori manuscrise, ca semn al unui contact de lectură.”

” ‘Floare albastră’, ‘simbol tainic’, vorbind despre Sehnsucht (dor) şi Glück (noroc), a fost pentru romantici simbolul ‘norocului care umple întregul suflet’, după care se tânjeşte, după care se visează, care pare a fi aici ori acolo, arătându-se a fi fost o iluzie, care stă o clipă, apoi dispare, dar rămâne mereu ca imaginea ‘desăvârşitului, idealului noroc’.”