Joi 5 octombrie 2017, Ateneul Pelin a găzduit deschiderea oficială a primei ediţii a Festivalului Internaţional al Aforismului pentru românii de pretutindeni. Au fost de faţă personalităţi de seamă ale literaturii tecuene, iubitori de aforisme, dar şi numeroşi elevi conduşi de distinşii lor profesori, mai ales ca un adevărat omagiu adus Zilei Educaţiei. Manifestarea a fost deschisă de iniţiatorul şi coordonatorul festivalului, profesorul Vasile Ghica, amintind că principalii organizatori sunt Fundaţia Pelin, Primăria Tecuci şi Casa de cultură a municipiului Tecuci.
Salonul Internaţional de Carte a fost inaugurat pe 31 august 2010, la Chişinău, în ziua când în Republica Moldova se sărbătoreşte „Limba noastră cea română”. Salonul din acest an este consacrat împlinirii a 160 de ani de la naşterea Luceafărului poeziei româneşti.
La deschidere, preşedintele interimar Mihai Ghimpu a menţionat faptul că nimic nu poate evolua în afara cărţii. Un popor fără scriitori, bibliotecari, editori care să promoveze cartea nici nu poate să se numească popor.
Edgar Allan Poe (19 ianuarie 1809 – 7 octombrie 1849) este unul dintre cei mai cunoscuţi romantici americani, poet şi prozator al misterului şi al macabrului. „William Wilson” este una dintre scrierile sale, care mi-a stârnit interesul deşi stilul este complet lipsit de spectaculozitate. Textul valorifică tema dublului, foarte des întâlnită în literatură, de altfel; apariţia fantomei unei persoane încă vii are, în civilizaţiile lumii, conotaţii negative şi trimite fără excepţie cu gândul la moarte. În plus, Poe insistă în textul său pe iritarea absolută, profundul disconfort psihic pe care anularea unicităţii ni-l provoacă oricăruia dintre noi. Stilul narativ este extrem de supravegheat şi subtil, cu fraze echilibrate şi sobre, fără a urmări vreun efect stilist, ci exemplificând mai curând o scriitură raţională şi logică.
Când vine vorba despre aurul greu al literaturii române, despre ceea ce numim în mod tradiţional „Epoca Marilor Clasici”, trei sunt numele pe care mulţi dintre noi le nimeresc cu uşurinţă (Eminescu, Creangă şi Caragiale), pe altul îl pomenesc cei o ţâră mai atenţi la şcoală (Slavici – cel mult ţinut în umbră din motive neimportante pentru literatură), dar pe cel de-al cincilea puţini îl asociază cu noţiunea de „mare scriitor” – Titu Maiorescu. Asta deoarece critica literară este un domeniu mai dificil de digerat, şi nu e atât de evident de apreciat valoric. Sunt câteva lucruri pe care, însă, ar trebui să le ştim despre „eminenţa cenuşie” a zorilor literaturii române (cel care ni i-a dat chiar pe Eminescu, Creangă, Caragiale şi Slavici), iar pe unele dintre lucrurile astea (cele care mi-au stârnit mie interesul) le voi ilustra folosind un extraordinar studiu critic, intitulat „Contradicţia lui Maiorescu” de Nicolae Manolescu (ediţia a doua, Editura Eminescu, Bucureşti, 1973).
Imaginea pe care o avem despre Eminescu astăzi e 100% produsul gândirii maioresciene. Este, dacă vreţi, unul dintre cele mai bune exemple de creare a unei „imagini publice” fără cusur, de pe urma căreia poetul suferă, oarecum, şi astăzi.
Încarc...
