Paul Valéry spunea undeva că inspiraţia nu e starea în care un autor scrie, ci mai curând starea în care acesta speră să-şi aducă cititorii.
Fără a fi afirmat explicit aşa ceva, Ernesto Sábato se situează, în mod clar, pe o poziţie asemănătoare, mai ales dacă ne raportăm la volumul Înainte de tăcere (Antes del fin, 1998)*. Un volum ce reprezintă, în acelaşi timp, o carte de memorii, dar şi un veritabil testament (literar şi nu numai) al scriitorului argentinian.
Reluând o serie de idei exprimate încă din paginile romanului Abaddon Exterminatorul, în special cele referitoare la rolul şi destinul artei în lumea contemporană, Sábato reuşeşte, şi în acest text, să treacă dincolo de graniţele clar definite ale discursului strict autobiografic şi să vorbească, aşa cum a făcut-o, de altfel, încă din Tunelul (1948), despre om şi despre problemele esenţiale ale condiţiei umane în epoca modernă.
Emile Gebhart, de la Academia Franceză, fost profesor la Sorbona, scria în ziarul L’Opinion, din 28 martie 1908, următoarele:
„Un fait demeurera, pour les Francais, jusqu’a la fin des temps, incontestable, je dirais meme parole d’Evangile, s’il ne s’agissait d’Ernest Renan et de l’un des gestes les plus significatifs de sa legende. Tant que la memoire des hommes retiendra le nom et la souvenir du grand virtuose, il sera clairement etabli, par son propre temoignage consigne a la Revue des Deux Mondes, qu’en mettant le pied sur l’Acropole d’Athenes, l’ancien sulpicien fut pris comme d’eblouissement, recut un choc analogue a celui qui fit tomber Saint-Paul sur le chemin de Damas et prononca, en l’honneur d’Athena (on l’appelait alors Athene), cette priere, ou cette litanie, glorification de la Raison pure, de la Sagesse et de la Beaute… Toutes les occasions sont bonnes pour rendre aux candides auditeurs ou lectures la Priere sur l’Acropole. On la lut en musique a la statue meme de Renan, a Treguier. L’autre jour, a propos du grand Italien Carducci, mon confrere M. Richepin la rappela aux personnes qui n’y pensaient point. On oublie trop le demi-aveu de Renan, le papier (jauni, si je ne me trompe), retrouve longtemps apres et portant la Priere redigee, toute palpitante encore, au retour a l’Hotel d’Angleterre, rue d’Eole (detail ignore de ces messieurs). On ne reflechit pas assez a la figure meme de cet acte de foi paienne et rationaliste, oeuvre laborieuse d’erudition, plus semblable a la docte compilation d’une Encyclopedie allemande qu’a un elan spontane et naif de mysticisme. Je vois encore, en notre bibliotheque de l’Ecole Francaise d’Athenes ou Renan venait travailler a son gre, les monuments de philologie germanique d’ou il etait si facile de tirer le tresor d’attributs theologiques ou metaphysiques ou esthetiques d’Athena…”.
Într-un mic studiu critic e foarte greu a vorbi despre o chestie însemnată; sunt neajunsuri fatale care țin de marginile restrânse ale unui articol. Foarte des se întâmplă să nu fii înțeles așa cum ai fi dorit, pentru că n-ai avut destul spațiu pentru a-ți explica gândirile în toată întinderea lor. De altmintrelea nu numai sriitorul și spațiul restrâns al unui articol sunt de vină, ci de multe ori și nebăgarea de seamă a cititorului. Toate acestea împreună sunt pricina pentru care articolul meu Decepționismul… din volumul întâi a fost de mulți înțeles foarte greșit.
Așa, spre pildă, dl Petrașcu, într-un studiu critic asupra lui Eminescu, zice următoarele: „La noi, dl Gherea Dobrogheanu crede cu siguranță că pricina acestui decepționism, cum îl numește domnia sa, ar sta în disproporția dintre făgăduințele mari și actele mici ale revoluției noastre de la 1848. Spiritele au fost exaltate mai întâi de vorbe, în urmă desiluzionate de fapte, și astăzi ele respiră în această deziluzie.” Ceea ce pot zice cu siguranță e că dl Petrașcu nu m-a priceput, poate din cauza mea. În orice caz pentru mine pricina hotărâtoare a decepționismului ori pesimismului e alta. În articolul meu Decepționismul etc. am formulat în căteva rânduri părerea mea asupra cauzei ori cauzelor pesimismului. Și aceste rânduri, pentru mai mare siguranță, le-am subliniat. Iată-le: „Pricina decepționismului nostru, a decepționismului poeților noștri, obârșia lui, sunt anomaliile societății burgheze. Pricina boalei veacului e starea patologică a civilizațiunii burgheze”.
Începând cu prima zi a săptămânii în care Domnul Iisus a intrat în Ierusalim, călare pe un măgăruș, și până la înviererea Sa din morți, în mod tradițional, această săptămână a fost numită Săptămâna Patimilor sau Săptămâna Mare a Paștilor. În această perioadă, ne aflăm în cea mai măreață, binecuvântată și cea mai minunată perioadă a anului, indiferent de programarea ei calendaristică sau de acceptarea ei între Marile Religii ale Lumii.
Au trecut aproape două mii de ani și an de an, ne aducem aminte că Domnul Iisus, întrupat de la Tatăl prin Fecioara Maria, a venit și a locuit printre oameni, s-a făcut Om ca să înțeleagă nevoile și problemele noastre, ca apoi, să fie răstignit pe o cruce, un stâlp de tortură, ca să aducă oamenilor, celor care cred în jertfa și învierea Lui, mântuirea.
Odată la şapte ani, designerul Stefan Sagmeister îşi închide studioul lui din New York, luându-şi un an sabatic pentru a-şi întineri şi împrospăta perspectivele creative. El explică valoarea adesea ignorată a timpului liber şi prezintă câteva proiecte inovative inspirate de şederea lui în Bali.
Încarc...
