Într-un mic studiu critic e foarte greu a vorbi despre o chestie însemnată; sunt neajunsuri fatale care țin de marginile restrânse ale unui articol. Foarte des se întâmplă să nu fii înțeles așa cum ai fi dorit, pentru că n-ai avut destul spațiu pentru a-ți explica gândirile în toată întinderea lor. De altmintrelea nu numai sriitorul și spațiul restrâns al unui articol sunt de vină, ci de multe ori și nebăgarea de seamă a cititorului. Toate acestea împreună sunt pricina pentru care articolul meu Decepționismul… din volumul întâi a fost de mulți înțeles foarte greșit.

Așa, spre pildă, dl Petrașcu, într-un studiu critic asupra lui Eminescu, zice următoarele: „La noi, dl Gherea Dobrogheanu crede cu siguranță că pricina acestui decepționism, cum îl numește domnia sa, ar sta în disproporția dintre făgăduințele mari și actele mici ale revoluției noastre de la 1848. Spiritele au fost exaltate mai întâi de vorbe, în urmă desiluzionate de fapte, și astăzi ele respiră în această deziluzie.” Ceea ce pot zice cu siguranță e că dl Petrașcu nu m-a priceput, poate din cauza mea. În orice caz pentru mine pricina hotărâtoare a decepționismului ori pesimismului e alta. În articolul meu Decepționismul etc. am formulat în căteva rânduri părerea mea asupra cauzei ori cauzelor pesimismului. Și aceste rânduri, pentru mai mare siguranță, le-am subliniat. Iată-le: „Pricina decepționismului nostru, a decepționismului poeților noștri, obârșia lui, sunt anomaliile societății burgheze. Pricina boalei veacului e starea patologică a civilizațiunii burgheze”.

Acestea sunt, fie zis în treacăt, unicele rânduri subliniate în tot articolul. Pentru mine dar, cauzele pesimismului nu sunt vorbele late, promisiunile și nerealizarea acestor promisiuni, ci organizația socială de azi ori, mai bine zis, anomaliile acestei organizațiuni. La 1789 în Occidentul Europei și la 1848 la noi, s-a desființat o stare de lucruri plină de multe anomalii, nedreptăți și mizerii. Această cădere a unei întocmiri grele și înlocuirea ei prin alta superioară a trebuit să dea naștere la o mulțime de așteptări optimiste, la iluziuni mari, la un șir întreg de stări sufletești care caracterizează optimismul. Asemenea organizația nouă, cea burgheză, în dezvoltarea ei și prin anomaliile inerente ei, a produs amărăciuni, deziluziuni de tot soiul, un șir întreg de stări sufletești pe care le numim pesimism.

Așadar, căderea unei organizații rele și înlocuirea ei prin o alta mai bună au fost cauze producătoare și de optimism, și de pesimism. În amândouă cazurile, organizația socială produce fie așteptări mari, iluziuni — optimismul, fie deziluziuni — pesimismul. Așa am gândit eu și așa am scris. Iar dl Petrașcu și alții au înțeles că, după mine, pricina optimismului și pesimismului la noi n-a fost organizația socială, ci așteptările, iluziunile de o parte, deziluziunile de altă parte. Ar urma dar că eu explic o stare sufletească: pesimismul, prin o altă stare sufletească: deziluziunea, care face parte din pesimism.

Dar această greșeală de a preface în cauză hotărâtoare a unei stări sufletești o altă stare sufletească înrudită cu cea dintâi, această greșeală o fac, într-un mod inconștient nu-i vorbă, tocmai aceia în contra cărora a fost îndreptat articolul meu. Pentru unii critici, în adevăr, dezlegarea acestei însemnate chestii se reduce la următoarele: care e cauza pesimismului? — deziluziunea; care este cauza deziluziunii? —pesimismul. Cum văd cititorii mei, am fost înțeles tocmai pe dos și dacă un scriitor ca dl Petrașcu m-a înțeles așa, cu atât mai mult trebuie să mă fi înțeles greșit alții. Pentru a nu lăsa loc la nici o confuzie și pentru că chestiunea în sine e de o mare importanță, m-am decis să scriu acest articol. Aici voi explica mai pe larg și mai deslușit cauzele pesimismului în literatură și viață.

Înainte de a trece la cercetarea cauzelor pesimismului, trebuie să ne înțelegem asupra cuvântului pesimism. După cum am arătat în articolul trecut, definițiunile date acestui cuvânt sunt atât de nesigure și de elastice, încât după unii ar urma că mai toți oamenii au fost pesimiști, iar după alții — că pesimiști sunt numai Schopenhauer și ciracii săi. Așa, spre pildă, pentru unii un semn caracteristic al pesimismului e nemulțumirea în privința condițiunilor de trai. De câte ori un om ce se plânge de toate mizeriile vieții sociale n-a fost întâmpinat cu cuvintele: „Ești pesimist!” Dar nemulțumirea față de condițiunile de trai poate să fie tot așa de bine semnul unui mare optimism. Toți acei care se luptă pentru transformarea socială, optimiști par excellence, având un ideal măreț în viitor, sunt foarte nemulțumiți de condițiunile actuale ale traiului omenesc.

Cu cât idealul ce le lucește în viitor e mai frumos, cu atât condițiunile prezente de trai le par mai odioase, și critica făcută de acești optimiști mizeriilor vieții actuale va fi mai amară decât a pesimiștilor. Vina multor greșeli în ce privește găsirea cauzelor hotărâtoare ale pesimismului stă în metodele greșite întrebuințate pentru căutarea acestor cauze și în metodele greșite întrebuințate în general pentru lămurirea pesimismului. Așa, unii caută să se lămurească în privința sensului cuvântului pesimism, trag din el toate concluziunile logice, construiesc astfel un pesimism ori un pesimist ideal în capul lor, pe urmă cu abstracțiunile din capul lor ei caută să lămurească pesimismul din viața reală. Cu alte cuvinte, ei nu deduc sensul cuvântului din viața reală, din analiza vieții reale, ci sensul vieții reale îl deduc din sensul cuvântului, așa cum le pare lor acest sens.

Dar fiindcă fiecare om poate întrucâtva să priceapă altmintrelea cuvântul pesimism, de aceea vor fi mai tot atâtea feluri de pesimism câți oameni sunt. Alții nu cad în această greșeală. Ei întrebuințează un metod științific întru atâta întru cât caută să se lămurească în privința pesimismului din viața reală, din istoria omenirii. Dar mulți dintre acești din urmă cad în altă greșeală. Ei studiază pesimismul în felurite epoci, caută ce are comun pesimismul tuturor epocilor, pe urmă, cu acest rest comun la toate, vor să caracterizeze pesimismul fiecărei epoci în parte. Așa, spre pildă, nemulțumirea în privința condițiunilor vieții va fi comună tuturor epocilor pesimiste, deci caracteristica pesimismului modern va fi nemulțumirea.

Aceasta e tot așa de absurd cum ar fi dacă cineva, voind să caracterizeze organizația socială a Engliterei moderne spre pildă, ar căuta ceva comun tuturor organizațiilor sociale, începând de la comunele primitive ale brbarilor până la societatea burgheză modernă. Pe urmă, cu acest rest comun tuturor organizațiilor sociale ar dori să caracterizeze organizația modernă a Engliterei. În acest caz, ceea ce ar caracteriza organizația modernă a englezilor ar fi: conviețuirea pe același teritoriu. În acest articol ne vom feri de aceste greșeli. Nu vom cerceta un pesimism abstract ori pesimismul comun tuturor popoarelor și epocilor istorice, ci pesimismul în societatea noastră modernă, acela al societății burgheze contemporane nouă.

Dar trebuie să ne mai ferim și de altă greșeală. Mai toți acei care scriu și vorbesc despre pesimismul unei epoci nu iau în băgare de seamă deosebirile de clasă. Privind o societate ca un organism solidar și armonic, pentru ei pesimismul unei clase, unei părți a societățiii e o dovadă că toată societatea e cuprinsă de pesimism. Aceasta însă e foarte greșit. Societatea până acuma n-a fost niciodată un organism armonic, ea a consistat din clase ce se luptau între ele. Așa fiind, pesimismul ce a cuprins o clasă nu servă deloc de dovadă că toate celelalte clase sunt pesimiste. Mai curând dimpotrivă. Așa, de pildă, sfârșitul veacului al XVIII-lea și începutul veacului al XIX-lea a fost o epocă optimistă pentru burghezime și pesimistă pentru feudali, care și-au găsit un interpret genial în Chateaubriand. În vremea noastră putem vorbi de pesimismul unei părți din clasele de sus și de pesimismul proletariatului intelectual, profesiunilor așa-numite libere. Ar fi absurd însă a vorbi despre pesimismul țărănimii ori despre pesimismul muncitorilor industriali. Fiindcă în acest articol va fi vorba despre pesimismul contemporan, special epocii noastre, trebuie să dăm o caracteristică cât de mică a pesimistului modern.

Pesimistul modern e un degenerat nervozicește, e un enervat. Acesta e principalul semn fiziologic (patologic) al lui. În legătură cu această degenerare și slăbire nervoasă e slăbirea voinței, o disproporție mare între voință și inteligență. Nu în zadar îl numesc criticii francezi pe pesimistul modern un impuissant. Cu această enervare, slăbire a voinței sunt în legătură toate celelalte semne distinctive ale pesimismului, anume: melancolia, blazarea, dezgustul de viață și alcătuirea acestui dezgust în sisteme filozofice.

„Pesimismul este întrucâtva sugestiunea metafizică, zămislită de neputința fizică și morală. Orice conștiință a unei neputințe dă naștere unui dispreț nu numai de sine, dar chiar de lucruri, dispreț care la unele spirite speculative se preface în formule a priori. Se spune că suferința amărăște, aceasta însă e și mai adevărat în ceea ce privește neputința.” (Guyau, “L’irreligion de l’avenir”, p. 406),

„În toate experiențele asupra somnambulismului, neputința dă naștere dezgustului. Pacientul căruia i s-a pricinuit neputința de a atinge un lucru dorit, își explică însuși această neputință căutând lucrului oarecare caractere respingătoare și de desprețuit. Totdeauna dăm o explicație obiectivă restricțiunii voinței noastre, în loc de a căuta o explicare subiectivă. Odată porniți pe această cale, somnambulii, dacă ar fi în stare, ar merge desigur până la a-și dura un sistem metafizic, aceasta pentru a da dreptate stării lor subiective. Pesimismul e poate tot astfel la început: un punct de vedere individual, stăpânit de sentimentul subiectiv de neputință.” (Guyau, “L’irreligion de l’avenir”, p.407).

Pesimistul modern, prin această lipsă de voință și încă prin o relativă nesinceritate, se deosebește, de pildă, de pesimistul ascet din veacul de mijloc. Acesta din urmă a fost sincer. Socotind că viața e o mizerie, el o distrugea prin schingiuirea în tot felul a corpului; pentru aceasta însă trebuie voință și sinceritate mare de convicțiune. Pesimistului modern îi lipsește, într-un grad mai mult ori mai puțin, și una, și alta. Susținând că viața e o mizerie ce nu merită să fie trăită, pesimistul modern se bucură de viață, caută să-i stoarcă toate plăcerile posibile. Între două orgii, pesimistul modern va scrie un tratat filozofic ori o poemă în care va blestema iubirea și plăcerile sexuale și va arăta nemernicia lor.

Având o voință slabă, lipsit de puterea de a lupta contra loviturilor ce i le dau împrejurările vieții, el va primi aceste lovituri fără a lupta contra lor și astfel va ajunge la un amor propriu bolnăvicios, timid vanitos și reflexiv. La el se face un obicei de a nu se împotrivi loviturilor soartei, de a nu reacționa contra mediului înconjurător. Expansiunea forțelor psihice, neputându-se cheltui în afară, se va concentra înăuntru. Omul se va adânci tot mai mult în sine, se va observa mereu, va observa cele mai mici mișcări ale inimii și ale gândirii sale. Această excesivă preocupare de sine e eminamente egoistă, dar acest egoism nu exclude o mare sensibilitate, chiar și pentru cele mai mici suferințe ale altora — o simțire socială ce se excită prin analogie cu propriile simțiri. Nu e vorbă, acesta e cazul numai al celor mai distinși pesimiști. Pesimistul modern e uneori un om învățat, dar în cea mai mare parte a cazurilor e și în știință „un impuissant”.

Toate generalizările, toate descoperirile științifice le întrebuințează pentru a scoate cu orice preț încheieri potrivite cu temperamentul, cu caracterul său. Faptul că el nu poate fi fericit, mizeria propriei sale vieți le generalizează așa încât ajunge la concluzia că fericirea e o imposibilitate, că mizeria e partea oricărei vieți. De aici: Nirvana. Așadar, trăsăturile caracteristice ale pesimismului modern sunt: degenerare nervoasă, enervare excesivă, voință slabă, melancolie, blazare, lipsă de consecvență și de deplină sinceritate, amor propriu bolnăvicios, vanitate, reflexivitate, dezgust de viață și generalizarea, adică alcătuirea acestui dezgust în sisteme filozofice, o mare simțibilitate și impresionabilitate, lipsă de energie, caracter schimbăcios…

Acestea sunt unele din trăsăturile caracteristice ale pesimistului modern. Dacă noi am fi avut de gând să zugrăvim tipul pesimistului, apoi nu ne-am fi oprit aici, dar pentru scopul nostru ajunge să avem unele trăsături ale caracterului și intelectului pesimistului modern; se înțelege că pesimiștii se deosebesc mult unii de alții, trăsăturile caracteristice se combină la fiecare în felurite moduri. Asemenea și clasificarea oamenilor în pesimiști și nepesimiști iarăși nu poate fi decât relativă. Am zis că caracterul pesimismului și al pesimistului se schimbă după loc și vreme, după epocile istorice, astfel că în epoca noastră burgheză pesimismul are un alt caracter decât în alte epoci.

Dar și în aceeași epocă, el nu rămâne același. E o mare deosebire între pesimismul trufaș și revoltat de la începutul acestui secol și pesimismul domol de la mijlocul secolului. Și mai ales e o mare deosebire între pesimismul de la începutul secolului și pesimismul contemporan nouă, adevăratul pesimism al învinșilor. Caracterizarea pesimistului, pe care am făcut-o mai sus, privește mai ales pe pesimiștii contemporani nouă.

Pentru oamenii care nu sunt învățați a adânci lucrurile, găsirea cauzei hotărâtoare a unui fenomen pare a fi un lucru cât se poate de ușor. Metodul care se întrebuințează pentru aflarea cauzei e la ei foarte simplu și ușor. Se iau două fenomene care coexistă în același timp și se pune o legătură cauzală între ele. Așa de pildă: țăranul e sărac, țăranul bea, deci cauza sărăciei e beția. Oamenii într-o anumită epocă sunt pesimiști, oamenii sunt deziluzionați, deci cauza pesimismului e deziluziunea, ori vice versa. Fiindcă însă în același timp cu pesimismul, afară de deziluzie, coexistă o mulțime de alte stări sufletești, de aceea fiecare din aceste stări sufletești se preface ad libitum în cauze ale pesimismului.

Așa de pildă melancolia, blazarea, voința slabă, disproporția între voință și inteligență, toate devin, pentru logicienii noștri pripiți, cauze hotărâtoare ale pesimismului. Iată un alt exemplu de felul cum se caută și se proclamă cauzele hotărâtoare ale unor fenomene. Împreună cu pesimismul modern există o știință modernă, din care pesimiștii își scot argumente pentru încheierile lor — deci, conchid logicienii noștri, știința modernă e cauza pesimismului. Împreună cu pesimismul și cu știința modernă există o mare necredință, deci necredința e cauza pesimismului ș.a.m.d.

Logicienii noștri n-ar trebui însă să uite că, dacă vor merge consecvent pe această cale, vor fi nevoiți să declare umbrela cauza ploii, pentru că ploaia și umbrela există în aceeași vreme. Și dacă nu se fac astfel de concluziuni, astfel de legături cauzale între umbrelă și ploaie, pricina e că fenomenul e foarte simplu; când e vorba însă de fenomene sociale, aici sunt posibile lucruri și mai izbitoare decât umbrela cauza ploii. Când e vorba de fenomenele sociale, e posibilă greșeala ca o cauză cu totul secundară să fie ridicată la rangul unei cauze hotărâtoare, o parte a unui fenomen să devie cauza fenomenului însuși, un simptom al unei boli sociale să devie cauza acestei boli și alte absurdități de acest fel.

Criticii francezi moderni ca Bourget, iar după ei dl Petrașcu, consideră ca pricini hotărâtoare ale pesimismului — boala veacului — descoperirile științifice care au distrus credințele religioase. Știința a arătat omului modern orizonturi imense, fără însă a-i da răspunsuri liniștitoare și hotărâte la toate întrebările, după cum le da religia. Cauza pesimismului, zice dl Petrașcu, provine „dintr-o schimbare în forțele fundamentale ale sufletului contemporan, adică în raportul dintre inteligență, voință și credință…”.

Și mai departe: „Secolul nostru e stăpânit de inteligența și voința sa în deprofitul credinței strâmtorate. Această dezlocuire în facultățile sufletești ale timpului e produsul educației științifice moderne și are sâmburele în legile găsite acum trei sute de ani de spiritul lui Bacon etc.” Dislocuirea în facultățile sufletești, chiar dacă ar exista, ar arăta simptomul bolii, dar nu cauza ei hotărâtoare. Și același lucru trebuie să-l spunem și despre acele speculațiuni, despre acele concluziuni triste, desperate, pe care le trag pesimiștii din știința modernă. Faptul că ei trag astfel de concluziuni arată starea patologică a sufletului lor pe care noi o numim pesimism, după cum neliniștea sufletească, ridicarea temperaturii ori mărirea splinei arată o stare patologică pe care noi o numim friguri.

Dar cauza, unde e cauza? Dar poate știința modernă, descoperirile științifice moderne sunt, prin sensul lor intern, astfel încât negreșit din ele nu putem în mod logic să tragem alte concluzii decât descurajatoare? Rezultatele științei poate sunt necesarmente pesimiste? A pune într-un mod clar și sincer această întrebare e și a răspunde. Cum? Știința modernă care dă neînchipuit de puternice arme omului în lupta lui cu natura, care aproape a nimicit distanțele prin telegraf și drum de fier, care îl face pe om încâtva stăpânitorul naturii, această știință care are menirea de a da putere, mândrie, siguranță omului și a-i întări voința, știința deci, care are menirea să distrugă pesimismul, alungându-l din viață, dezvoltând în caracterul omului trăsături absolut antagonice pesimismului, această știință, tocmai ea să fie necesarmente aceea care în chip logic și necesar să producă pesimismul?

Aceasta e mai mult decât absurd. Dacă sunt oameni care fac deducțiile cele mai descurajatoare din știința modernă, pricina e în ei și în viața socială, nu în știință. Și dacă într-o măsură oarecare știința, contrar caracterului său, ajută cu adevărat la producerea pesimismului, acesta se datorește nu ei, ci modului cum funcționează în societatea modernă. Vom vedea aceasta mai jos.

Dar zice dl Petrașcu: „… progresul științific, dezrădăcinând religia, a îngustat cu mult obiectul credinței sădită din fire în sufletul nostru”. Și astfel știința, luându-ne mângâierea unei vieți viitoare, luându-ne explicația cauzei prime, pricinuiește dezolare sufletească. De această părere sunt în adevăr o mulțime de scriitori de talent, ceea ce n-o împiedică deloc de a fi greșită. Mai întâi știința nu distruge religia, întrucât obiectul ei ar fi problema moralei, problema binelui și în sfârșit problemele filozofice. În această privință știința dă un impuls mare spiritului omenesc.

Ceea ce știința distruge în adevăr sunt prejudiciile absurde, antropomorfismul brutal etc. Dar făcând aceasta știința are tendința de a distruge pesimismul, nu de a-l crea. În adevăr: ce a fost religiunea până acuma? După definiția lui Schleiermacher religiunea este: „Simțământul desăvârșitei noastre atârnări de univers și principiul său”. După Feuerbach, esența religiunii e asemenea simțământul atârnării de mijlocul înconjurător, frica. Acest simțământ însă al atârnării, al fricii, slăbind voința omului ca orice atârnare, e cel mai bun factor al pesimismului. Astfel religiunea e cel mai bun factor pentru a mări pesimismul, nu pentru a-l distruge, după cum ar crede un Bourget. Cum, când omul, crezând că trăsnetul e produs de un D-zeu, ca un semn al mâniei lui, bătea mătănii, tremura de groază și de frica de a nu fi trăsnit, aceasta încuraja pe om? Iar când știința i-a arătat ce e trăsnetul, i-a dat paratonerul pentru a se păzi de urmările rele ale lui, a pus trăsnetul în serviciul omului, ca pe un rob ascultător, toate acestea au trebuit să aibă urmări descurajatoare, făcând pe om pesimist? Stranie logică! Vorbind de acest caracter al științei, destructiv pentru religie, constructiv pentru om, Guyau zice cu drept cuvânt: „E timpul să facem sclavi pe acești D-zei pe care începusem a-i adora; e timpul de a pune în locul domniei lui D-zeu, domnia oamenilor”. Dar mângâierile vieții viitoare?

Frica vieții viitoare, frica iadului îngrozitor și a caznelor lui a fost totdeauna unul din cei mai mari producători ai nevrozelor și psihozelor religioase, a fost în veacul de mijloc contribuitorul celui mai desperat pesimism. Omului credincios de aceea i se părea moartea așa de grozavă, pentru că niciodată nu era sigur că o scoate la bun capăt cu stăpânitorul ceresc, care nu era decât oglinda stăpânitorului pământesc, baron feudal, rege ori împărat. E adevărat că omul cult modern nu poate afirma mai nimica în privința marelui necunoscut: după moarte; dar aceasta nu poate să-l facă mai nefericit decât pe cel credincios care înaintea morții e cuprins de groază și lașitate. Cât de mare dreptate are în privința aceasta Guyau în următoarea admirabilă pagină:

„Acolo unde filozoful nu știe, e silit a spune și altora și lui însuși: nu știu, mă îndoiesc, sper, și nimic mai mult.

Sentimentul cel mai original și unul din cele mai morale ale secolului nostru — ale secolului științei — e tocmai acest sentiment de îndoială sinceră cu care privim orice act de credință religioasă ca pe un lucru serios, nu-l putem îndeplini cu ușurință, e o sarcină mai gravă decât toate celelalte sarcini omenești, în fața căreia stăm atât de mult la-ndoială — înainte de a o lua: e iscălitura despre care vorbea veacul de mijloc că se scrie cu o picătură din sângele tău și care te înlănțuie pentru vecie.

În clipa morții mai cu seamă, în ceasul acela când religiunile spun omului: părăsește-te pe tine o clipă, lasă-te dus de puterea pildei, a obiceiului, de dorința de a afirma chiar acolo unde nu știi, de frică în sfârșit și vei fi mântuit — în ceasul acela când actul de credință oarbă e suprema slăbiciune și lașitate, îndoiala este desigur punctul cel mai înalt și cel mai curajos pe care-l poate atinge cugetarea omenească; e lupta până la capăt, fără a se da învins: e moartea stând dreaptă înaintea problemei nedezlegate, dar îndelung privite în față.” (“L’irreligion de l’avenir”, Guyau, p. 330).

Iar într-un alt loc, astfel caracterizează Guyau ireligiunea modernă față cu epoca religioasă: „Nu mai trebuie case închise, temple închise, inimi închise; nu mai trebuie vieți aruncate în mănăstiri și ferecate de ziduri, nu mai trebuie inimi înăbușite și strânse; ci viață sub cer deschis și cu inima deschisă, sub cerul liber, sub nesfârșita binecuvântare a soarelui și a nourilor” (“L’irreligion de l’avenir”, p. 330).

Și viața, sub cerul liber și cald al ireligiunii e desigur preferabilă vieții din închisorile reci ale religiunii. Se vor găsi mulți care nu vor fi de aceeași părere cu noi în privința tendinței încurajatoare a ireligiunii, dar toți trebuie să fie de acord că ireligiunea produce acest efect asupra unei mulțimi de oameni. O mare majoritate din mulțimea celor ce se luptă pentru transformarea socială sunt ireligioși, necredincioși, ceea ce nu-i împiedică de a fi optimiști, unicii optimiști serioși ai secolului. Deci nu numai analiza caracterului religiunii și ireligiunii, dar și faptele arată că ireligiunea, necredința e departe de a avea în chip necesar o influență pesimistă. Cum vedem dar, cauza pesimismului, în loc de a fi lămurită, ajunge și mai întunecată prin explicațiile date; la problema întâi se adaugă acuma alta, care cere să fie dezlegată și ea, și anume: care e cauza că știința modernă are uneori asupra spiritului o influență descurajatoare pesimistă, deși după caracterul ei intern, după sensul ei intim ar trebui să aibă o influență contrarie?

Această problemă, ca și cea dintâi, se va lămuri mai jos. Acuma, când cunoaștem subiectul articolului nostru — pesimismul —, când cunoaștem cât de greșit au fost explicate cauzele acestui fenomen, putem să trecem și noi la subiectul nostru și să lămurim câtă dreptate am avut când am zis că pricina pesimismului veacului e organizația socială modernă burgheză.

Ca să arătăm cum organizația socială modernă produce pesimismul, vom lua câțiva factori principali ai vieții sociale și vom arăta cum acești factori, în organizația socială modernă, devin izvoare de pesimism. Primul factor e lupta pentru existență. Cum e viața omului din punctul de vedere al luptei pentru existență în societatea modernă? E de netăgăduit că ceea ce mai ales caracterizează lupta pentru existență în societatea modernă e nesiguranța. Lupta pentru existență în societatea noastră nu e regulată prin vreo inteligență, prin conștiința omului, printr-un plan rațional, ci printr-o forță oarbă și inconștientă care se cheamă libera-concurență.

Între multe efecte deplorabile ale liberei concurențe e marea nesiguranță în viața imensei majorități a oamenilor. Să luăm ca pildă nu un om, ci o clasă întreagă de oameni care dau cel mai mare contingent pesimismului, pe muncitorii intelectuali, așanumitele profesii libere: avocați, doctori, profesori, arhitecți, muzicanți, jurnaliști etc. Într-o societate producătoare de mărfuri cum e a noastră, munca intelectuală devine și ea o marfă care se cumpără și se vinde. Munca, fie morală, fie intelectuală, devenind în societatea noastră o marfă, ea depinde de starea pieței, de legea economică a ofertei și cererii, de concurență și, dacă în piață va fi mai multă ofertă decât cerere, atunci marfa oferită, în cazul de față munca intelectuală, e cu desăvârșire depreciată, iar posesorul ei, doctor, profesor, inginer, muzicant, jurnalist, contabil etc., poate să moară de foame mult și bine. Fiindcă furnizarea pieței cu muncă intelectuală nu e de nimenea regulată într-un mod rațional și conștient, e evident că mai nimenea din posesorii ei nu poate să fie sigur de existența sa.

Dar oare numai profesiile libere sunt în această categorie? Un negustor poate să fie ruinat de concurența altuia, un fabricant poate să fie ruinat de un concurent. El produce fără să știe cât va trebui în piață, cât va fi cererea, precum nu știe cât se va oferi. Aparițiunea pe piață a unei mărfi similare din altă țară, chiar din alt continent, poate să deprecieze marfa fabricantului, ruinându-l pe el, lăsând pe stradă pe muncitorii manuali și intelectuali ocupați în fabrica lui. O mare și bogată recoltă în America poate să ruineze pe mulți agricultori în Europa. Crizele comerciale și economice distrug sutimi de averi mari, lasă muritori de foame mii de lucrători manuali și intelectuali. Un faliment dat în New York poate face să înceteze unele afaceri și să pricinuiască mizeria unei mulțimi de oameni în Marsilia ș.a.m.d. Organizația socială modernă preface toată societatea într-un organism simțitor, unde starea fiecărei celule (individ) influențează asupra celulelor celorlalte și e influențată de ele. Acesta e un imens progres, un mare merit al civilizației burgheze.

Dar făcând din societate un imens organism, nu s-a dat acestui organism o întocmire rațională, armonică, conștientă, astfel ca buna stare a unei celule să devie condiție indispensabilă pentru buna stare a tuturor celorlalte, și viceversa. În loc de a crea o întocmire rațională și conștientă, societatea modernă lasă concurenței libere toată grija acestei organizări. Concurența trebuie să puie în acord toate activitățile, să armonizeze toate interesele. Și această concurență — putere oarbă și inconștientă — lucrează așa de bine, încât aruncă toată viața socială într-un câmp de luptă, o face cu desăvârșire nesigură și ajunge până la o dureroasă absurditate, făcând din starea rea, nefericită, a unei celule (individ) — condițiunea indispensabilă pentru starea bună a altei celule. Această putere oarbă distruge cu desăvârșire siguranța vieții, prefăcând viața într-un joc la noroc, într-o loterie în care marea majoritate a biletelor sunt pentru pierdere. Lupta pentru existență în societatea modernă se lămurește prin comparație cu forma cea mai brutală a luptei — cu războiul. În războiul de altădată, mai ales până la introducerea armelor de foc, rezultatul luptei depindea, în mare parte, de puterea fizică, de energia, de prevederea, de înțelepciunea luptătorilor.

Acela care era mai tare, mai prevăzător biruia; cel slab pierea. Se înțelege că o astfel de luptă trebuia să dezvolte, prin selecțiune, oameni puternici ca fizic și ca voință. În războiul modern mase de oameni, fără voința lor se mișcă, se duc în foc, mor, dispar. Cine mișcă aceste mase de oameni, cine îi trimite la moarte sau la biruință? E comandantul care, stând lângă o masă cu o hartă înaintea lui, cu un creion roșu în mână, îndreaptă mișcarea maselor de oameni, hotărând victoria sau înfrângerea. Soldatul modern deci nu are voința lui, el e o mașină; războiul modern nu dezvoltă energia, voința, mândria, conștiința de propria forță, ci le ucide, înlocuind toate aceste calități prin supunere, prin frică, prin nimicirea voinței -prin așa-numita „desciplină oarbă”. Și același lucru se petrece și în lupta pentru existență.

Concurența oarbă, împrejurările oarbe ale vieții sociale mișcă masele, învârtesc roata norocului ridicând sus pe unii, azvârlind jos și strivind pe alții, fără ca unii s-o merite, fără ca alții să fie de vină, distrugând mândrie, curaj, energie, voință — nimicind caracterele. Dar dacă este o mare asemănare între lupta războinică și lupta pașnică pentru trai, apoi este și o însemnată deosebire. Pe când acolo, în război, luptătorii sunt duși în foc de un om, de o inteligență, de un creier omenesc care poate să fie creierul genial al unui Moltke, în lupta așa-numită pașnică ceea ce conduce masele de oameni e concurența oarbă, sunt oarbele condițiuni sociale ale vieții, e norocul, hazardul lipsit de voință și inteligență. În fața omului modern, condițiunile vieții sociale se ridică ca un sfinx monstruos și îi zic: ghicește ori te voi distruge. Acest fapt: marea atârnare a omului modern de ceva care n-are chip, voință și inteligență, e de mare, de foarte mare importanță pentru formarea caracterului omului modern. Nu degeaba în limbajul popular, în care de multe ori se oglindesc perfect condițiunile sociale de trai, cuvântul „noroc”, „soartă” e așa de mult întrebuințat.

Ceea ce dezvoltă lupta pentru existență în societatea modernă e simțământul dependenței, atârnării, slăbirea voinței, energiei; toate acestea însă sunt principalele simptome, trăsături caracteristice ale pesimismului modern. Lupta pentru existență, după cum se face în societatea modernă, este deci un izvor mare al pesimismului veacului. Și felul luptei pentru existență nu numai că hotărăște în parte pesimismul, dar și felul pesimismului modern. Am zis că simțământul atârnării e unul din principalele simțăminte ce caracterizează pesimismul. Dar simțământul atârnării sociale nu e caracteristic numai epocii noastre, ci a fost în toate organizațiile sociale, și afară de atârnarea de condițiile sociale mai este atârnarea de mediul cosmic.

Aceasta e foarte adevărat, și una, și alta — politicește vorbind, nu economicește — au fost mai groaznice în evul mediu spre pildă. Voința și chiar viața unui om depindea de un feudal, de multe ori foarte crud, care printrun semn putea să distrugă voința omului, făcând să-i distrugă viața. Această atârnare crudă, dar totodată foarte clară pentru om, se manifesta uneori printr-un pesimism pe cât de hotărât, pe atât de dureros, care mergea până la distrugerea cărnii la un ascet, până la alienația mintală la demoniaci. Dependența, atârnarea omului modern, e cu totul alta. El nu depinde de un stăpân crud, dar care ar fi o persoană, un om; el depinde de împrejurările sociale, de ceva nedefinit, foarte vag, ce n-are chip. Și această atârnare se manifestă toată viața, pas cu pas și, în marea majoritate a cazurilor, omul nici nu pricepe de cine depinde și cum depinde. Și după cum e vagă, nedefinită, chiar mistică această atârnare, tot astfel și pesimismul e vag, e o blazare, o melancolie nelămurită, nu e o boală acută, ci mai curând o tânjire morală.

Acuma suntem în stare să lămurim și un alt fenomen. În secolul nostru, secolul științific, a început iarăși să se manifesteze misticismul religios, spiritismul și alte manifestări psihice anormale, parcă ne-am fi întors la bunele vremuri ale evului mediu. Dacă acest spirit mistico-religios s-ar fi ivit la popor, la oameni inculți, n-ar fi nici o mirare. Dar poporul muncitor, cu totul contrariu, devine tot mai mult ireligios. Misticismul religios se manifestă în vremea noastră la oameni culți, la unii ciar învățați. În această privință se dau explicații ca și pentru pesimism, făcânduse din forma manifestării acestei stări psihice cauza ei. Cauza misticismului religios contemporan, zic acești explicatori, e că omul modern e însetat de idealuri.

Știința îi deschide imense orizonturi, dar nu-i dă răspunsuri la întrebările vitale, și atunci, decepționat, omul modern se întoarce la religie. Stranie logică și stranie căutare de idealuri! Știința deschide imense orizonturi pentru idealuri mărețe și, în loc de a se ridica tot mai sus și mai sus, lucrând pentru lărgirea acestor orizonturi imense, misticul modern se întoarce la religiune și se mulțumește cu explicări și cu ipoteze copilărești ce n-au pic de verosimilitate. Așa ar fi cu un șoim care, fiindcă nu poate să-și înalțe zborul mai sus de piscurile înalte ale Alpilor — decepționat, s-ar lăsa jos pe pământ și ar începe să mănânce grăunțe împreună cu găinile, rațele și gâștele, ajungând o pasăre de curte. Stranie prefacere! Explicarea acestui fapt atât de straniu, o găsim iarăși în organizația socială.

Misticismul religios și pesimismul, deși diferă în unele privințe, au însă mult comun și sunt în parte izvorâte din același sentiment al fricii și al atârnării. Cum am zis, după Schleiermacher, ca și după Feuerbach, simțămintele fricii, atârnării, slăbiciunii sunt simțiminte mai ales producătoare de religiune. E un proverb, că un om slab își caută un stăpân. Lipsa de putere și voință omul caută s-o repare creându-și în cer o făptură puternică cu o voință absolută. Întocmirea socială modernă, făcând pe om așa de atârnător, creează un teren pentru religiune și pentru misticismul religios. Și dacă atârnarea socială explică, în parte bineînțeles , misticismul religios, felul modern al acestei atârnări explică felul modern al misticismului religios. Așa, în evul mediu felul atârnării sociale era personal. Omul medieval atârna de persoana baronului feudal, de rege ori împărat.

În religiune D-zeul medieval a fost asemenea personal. D-zeu era sever, pedepsitor, puternic și totodată bun, drept. D-zeu era combinațiunea unui stăpân real pe care îl avea omul înaintea ochilor și a unui stăpân ideal, așa cum ar fi dorit să-l aibă. Atârnarea socială modernă nu e personală, omul nu depinde de o persoană hotărâtă, ci de ceva vag, nedefinit, de ceva misterios pentru el, despre al cărui caracter nu poate să-și dea seama, pe care e nevoit să-l numească cu niște cuvinte vagi, ca „soartă”, „noroc”, „împrejurările vieții” etc., de aceea și misticismul religios al omului modern e nehotărât, vag. D-zeul misticului modern e ba natura, ba suprema iubire, destăinuirea, nemurirea etc.. Bineînțeles că atârnarea socială nu e unica cauză a pesimismului; mai jos vom vedea altă cauză tot așa de importantă.

Să ne întoarcem iar la subiectul nostru. Am vorbit de lupta pentru existență în general, dar toate cazurile particulare, toate rezultatele acestei lupte duc, într-un fel ori într-altul, la același rezultat când e vorba de pesimism. Așa e, spre pildă, concentrarea bogățiilor. Organizația socială modernă face să se concentreze tot mai mari bogății în tot mai puține mâini, ea creează pe miliardarii moderni.

Acești miliardari duc o viață de somptuozitate, de un lux nebun, care întrece închipuirea omenească și care e posibil numai când sunt concentrate în puține mâini imense bogății. Această viață imens de somptuoasă ei o petrec în orașe mari, în fața sutimilor de mii de oameni la care se dezvoltă aceleași gusturi, aceleași dorințe, se dezvoltă o pasiune nebună de a ajunge la îndestularea acestor dorințe. Câte vieți distruse, câte conștiințe nimicite, câte onestități vândute pentru a ajunge acolo unde strălucește luxul nebun al milionarului.

Dar milioanele nu cad din cer, trebuie să fie produse și sunt produse puține, deci nu pot să fie decât puțini milionari, puțini aleși de împrejurările oarbe, iar cei mai mulți, imensa majoritate ce se luptă pentru îmbogățire, rămâne învinsă. Și în fața imensei mulțimi a învinșilor, stă trufaș luxul nebun, excitând, prin contrast cu nevoia și mizeria, nemulțumirea sufletească, invidia amară, gânduri negre, suferințe, un șir întreg de simțăminte și gânduri care sunt simptomele și izvoarele pesimismului veacului. Concentrarea bogățiilor în puține mâini creează la o mare mulțime de oameni o disproporție colosală între dorința și putința de a le îndestula, și astfel ajunge unul din principalele izvoare ale pesimismului.

Să trecem acum la un alt factor al vieții omenești și al vieții sociale, care e tot așa de important ca și lupta pentru existență și anume: iubirea erotică, relațiunile sexuale.

Nu e nevoie să insistăm mult asupra marii importanțe a relațiunilor sexuale pentru viața omului și a societății. Fiecare pricepe nemărginita însemnătate a lor, deoarece ele sunt izvorul vieții individului, deci și al societăței. Ele sunt acelea care fac să se perpetueze specia omenească. Cu cât o funcțiune organică socială ori individuală e mai importantă, cu atât normala funcționare a ei e mai vitală pentru organism și cu atât va fi mai primejdioasă, mai distrugătoare anormala funcționare a ei. Să cercetăm dar relațiunile sexuale în societatea modernă.

În evul mediu, unde existau relațiunile economice obligatorii. În vechime, când posesiunea femeii era hotărâtă de forța brutală, acei regi care aveau mai multă putere, aveau și sutimi de femei, ceea ce condiționa însă degenerarea lor sexuală. În societatea noastră, unde mai totdeauna banul hotărăște posesiunea iubirii, gânditu-s-a oare cineva la acest fapt grozav: câtă anume marfă-iubire poate cumpăra un miliardar modern și asupra câtor zecimi, dacă nu sutimi de mii de femei poate să se întindă stăpânirea lui? Și nu numai un miliardar, ci orice om cu parale poate să cumpere marfa aceasta; și deoarece unicul factor cerut e banul, apoi și copiii nevârstnici — pentru cari relațiunile sexuale sunt ucigătoare din punctul de vedere al sănătății fizice și morale — pot dispune de această marfă. În orașele mari mai toți nevârstnicii se prostituiesc de la paisprezece-cincisprezece ani.

Astfel, în relațiuni sexuale absolut nepermise o duc patru ori cinci ani, până pe la nouăsprezece-douăzeci de ani; apoi urmează zecedoisprezece ani de relațiuni sexuale cumpărate, — vremea celei mai mari forțe și energii sexuale. Și după ce omul civilizat modern a petrecut astfel paisprezece ani, a ajuns și el a-și forma o carieră, a-și micșora, întrucâtva cel puțin, nesiguranța vieții; după ce la vârsta de treizeci-treizeci și doi de ani și-a ruinat psihicul și nervii — se însoară pentru a preface în iad viața casnică, pentru a da naștere la copii degenerați nervozicește.

Anormalitatea relațiunilor sexuale în societatea modernă ca producătoare de pesimism e arătată în literatură cu atâta talent și profuziune, încât n-avem decât să studiem din acest punct de vedere câteva din aceste producțiuni artistice. Și aici vom avea un îndoit folos. Mai întâi, o creațiune adevărat artistică oglindește clar și precis viața reală. Pe de altă parte, într-o producțiune artistică se oglindește și persoana artistului — creatorul. Studiind dar pricinile pesimismului după producțiunile artistice, putem afla totodată și pricinile pesimismului în viață și în artă, care de altmintrelea nici ea nu e decât o parte a vieții. Trebuie să exprimăm aici o adâncă părere de rău că marginile articolului ne impun o mare economie de spațiu, astfel încât nu vom putea decât cita foarte puține producțiuni artistice, și în privința celor citate vom fi nevoiți să fim foarte scurți.

Începem cu celebra poemă a genialului Alfred de Musset, cu Rolla. În Rolla Musset zugrăvește un tip decepționat, un pesimist contemporan lui, și în această poemă sunt incarnate și propriile simțiri și gândiri ale marelui poet pesimist. Rolla e, în parte, însuși Musset și deci ne e cu atât mai interesant. Cine e dar Rolla? Poetul ni-l zugrăvește astfel — cităm după traducerea dlui Grigoriu.

“A lui Rolla tată însă, nobil, gentilom și prost,
Îl crescuse cum se crește un moștenitor bogat,
Făr-a a mai gândi că însuși în orașul său uitat
Chiar mai mult de jumătate din avutul său mâncase.

Rolla se trezește-n una din a toamnei seri frumoase
Nouăsprezece ani că are și că e stăpân pe sine,
Neavând talent sau alte iscusinți mai priincioase.
Apoi făr-aceste, munca o credea ca o rușine. “

Ce va face Rolla, ce va munci? Las’că educația dată de societatea unde trăiește Rolla a făcut că „munca o credea ca o rușine”, dar afară de aceasta el nici n-are nevoie, are bani, are cu ce să-și poată cumpăra toate plăcerile, și toate plăcerile se vând acolo unde …corupția pierdută Tot în ea și sub plin soare prostituția sărută…

Și Rolla se afundă în viața plăcerilor cumpărate, în acea viață unde pasiunile stăpânesc pe om, nu omul pasiunile:

“Trei ani scumpi și cei mai mândri din junețea-ncântătoare,
– Trei ani de delir, beție, voluptate și amor…”

și ca rezultat:

“Desfrânatul cel mai mare din orașul lumii unde
Desfrânarea se găsește zgomotoasă necurmat,
Vechiul târg, în care viciul înrodește și pătrunde,
E Parisul, și în el este cel mai mare desfrânat
Jak Rolla…”

Dar poate voiți a avea o idee de felul desfrânării, căreia i se dedă Rolla? —
Iat-o:

“O! Tăceți, s-aude zgomot. Femei multe se ivesc,
Deschid ușa; apoi alte femei goale jumătate
Părul despletit, de ziduri abia merg și se târăsc
Prin ascunse coridoare în sudori de voluptate.

La o lampă, rămășițe din orgii se mai zăresc
Din murinda ei lumină razele ce-abia lucesc
Face să apară-n fundul unui buduar de-o parte,
Pe a mesei față roșă cupe pline, cupe sparte.
Apoi ușa se închide sub un râs de veselie.”

Și rezultatul unei astfel de vieți nu poate fi, bineînțeles, decât ruinarea vieții fizice și a tuturor facultăților sufletești. Dar nu numai Rolla se ucide fizicește și sufletește, ci și alții, altele descrise în orgie. Ce le mână pe ele la pieire? — Poetul o știe și o spune în versuri magnifice:

“Sărăcie! Sărăcie! tu ești cruda curtizană
Ce pe patul prostituției ai zvârlit acea sărmană,
Care Grecii ar fi pus-o pe-al Dianei sfânt altar!
……………………………………………

Sărăcie! tu prin vânturi șopotind odinioară,
Colo-n mijlocul oftării de mizerie și jale
Ai venit și într-o seară murmurat-ai mamei sale:
„Fata ta se poate vinde, e frumoasă și fecioară!”

Și pentru sabat tu însăți ai spălat-o, cum se spală
Orice trup fără viață, pentru a-l pune în mormânt;
Tu ești care-n acea noapte, speriată, tristă, goală,
Sub a fulgerelor flăcări, șerpuiai pe-al ei vestmânt!”

Întocmirea socială, împărțind pe oameni în bogați și săraci, ruinează pe unii, prin sărăcia lor, pe alții prin bogăția lor. Ruinat fizicește și psihicește de o astfel de viață, pierzând toată averea, Rolla hotărăște să-și curme viața, să se împuște; dar înainte de a muri, pentru a lua adio de la viață, el cumpără cu banii ce i-au mai rămas o fecioară de cincisprezece ani, pentru a o prostitua.

Sfârșit mizerabil, demn de astfel de viață. Și băgați de seamă că Rolla nu era un caracter pervers. Poetul ne spune că: Jak avea un suflet mare, îndrăzneț, drept și superb. El era un suflet nobil, naiv ca copilăria, Bun ca mila, apoi mare ca speranța și mândria.

Și poetul poate să aibă perfectă dreptate. O viață ca aceea pe care o ducea Rolla în împrejurările sociale date poate să ruineze cel mai frumos caracter. Cu atât mai mult deci nu el e de vină, nu în el trebuiesc căutate cauzele mizeriilor pe care le face, cauzele ruinării lui morale, ci în condițiunile obiective ale traiului modern, în împrejurările sociale, în organizația economico-socială. Aceasta reiese evident din viața reală ce se oglindește în admirabila poemă a lui Alfred de Musset.

Un artist, un adevărat artist, întrupând în creațiunile sale viața reală, ne dă cheia cu care putem pricepe și afla cauzele fenomenelor sociale. Aceasta nu vrea să zică însă că artistul pricepe științificește cauzele adânci ale fenomenelor zugrăvite. O, nu, din nefericire artiștii foarte des pricep tot atât de puțin cauzele adânci ale fenomenelor zugrăvite, pe cât le zugrăvesc adevărat și frumos. Așa, după Musset, care credeți că va fi pricina tuturor mizeriilor desfășurate în dramă de Rolla? Ca un simplu critic literar contemporan, Musset găsește această pricină în scrierile antireligioase ale lui Voltaire, în „ireligiunea veacului”:

“O! Voltaire, privește astăzi pe acest om plin de viață,
Ce cu sărutări de flăcări umple-acel poetic sân,
Mâini va sta culcat și veșted într-un strâmt mormânt de gheață…
Arunca-vei lui atuncea un ochi de râvnire plin?

O, el te-a citit, n-ai grijă. Nimic astăzi nu-i mai place,
Nu-i zâmbește nici speranța, nici a mângâierii stea.
Iată dar a ta lucrare, Voltaire, omul tău,
Cum l-ai vrut!”

Iată dar că Voltaire e pricina atâtor mizerii (!!!). O altă operă artistică a lui Musset e consacrată aproape exclusiv chestiei pesimismului, vorbesc de La confession d’un enfant du sičcle. Un copil al secolului își face spovedaniile. Romanul se începe cu următoarele cuvinte caracteristice: „Fiind atins tânăr încă de o boală morală de nesuferit, povestesc ceea ce mi s-a întâmplat timp de trei ani. Dacă aș fi numai eu bolnav, n-aș spune nimic, dar deoarece sunt încă mulți alții care suferă de aceeași boală, scriu pentru aceia.”

După cum vedem, aici avem de-a face cu descrierea bolii secolului; această boală ajunge subiectul creațiunii artistice. Se înțelege dar ce mare însemnătate are pentru noi acest roman, cu atât mai mult încă cu cât, după unii, această spovedanie nu e decât o autobiografie a lui Musset. După unii, Octave, eroul romanului, e însuși Musset; iar Brigita Pierson e George Sand. Oricum ar fi, e de netăgăduit că Spovedania unui copil al secolului e cea mai personală din operele lui Musset. Ne pare rău că marginile articolului ne silesc a ne opri foarte puțin asupra acestei opere artistice, pe atât de interesantă pe cât și de bine scrisă.

Povestirea eroului Octave, despre întâia manifestare a bolii, începe cu următoarele cuvinte foarte caracteristice: „Să istorisesc cu ce prilej am fost cuprins de boala secolului. Mă aflam la un prânz, la un mare banchet, după o mascaradă. Împrejurul meu, prieteni gătiți pompos, în toate părțile tineri și femei, toți strălucind de frumusețe și veselie; la dreapta și la stânga bucate alese, sticle, policandre, flori, deasupra capului meu o orchestră zgomotoasă, în față metresa mea, făptură superbă, pe care o adoram” (“La confession…”, p. 426).

De la întâiile cuvinte despre acest prânz înecat în lux, putem să ne facem o idee clară de viața pe care o duce eroul nostru și de înrudirea lui cu Rolla. La acest prânz o furculiță îi cade jos lui Octave. El s-apleacă sub masă ca s-o ridice și vede cum piciorul metresei sale e pus peste piciorul unui tânăr ce stă alături de el și care tânăr îi era prieten. Octave e cuprins de groază și gelozie. De aici se iscă începutul acestei boli morale ori, mai bine zis, începutul manifestării bolii ce în stare latentă se afla în sistemul nervos ruinat de felul vieții eroului nostru. Octave provoacă la duel pe amicul său și-l rănește în luptă.

El hotărăște a-și părăsi metresa, dar nu are putere de a face aceasta, ci se istovește în plâns, suferă și într-una din zile, nemaiputându-se împotrivi dorului ce-l mână spre dânsa, intră la ea în casă tocmai pe când ea se îmbrăca. La vederea gâtului și umerilor goi ai metresei, o furie nebună îl cuprinde; el o lovește cu pumnul peste gâtul gol și pleacă ca un nebun. Cum vedem, chiar de la început avem a face cu o nevroză sexuală. Lăsându-și metresa, Octave începe a duce o viață și mai mizerabilă încă, cutreieră cârciumile, își petrece nopțile cu femeile pierdute, ruinându-și tot mai mult sistemul nervos și forțele morale. Și ce putea să facă alta? N-are voie să muncească, deoarece e fecior de bani gata.

Averea și condițiunile sociale nu numai că nu-l opresc, dar îl împing încă la o așa viață. O mare parte din această viață de beție și desfrânare o petrece cu un amic foarte bogat, pesimist consumat, care nu crede nici în cinste, nici în prieteșug, nici în posibilitatea vreunei fericiri pe pământ. Următorul fapt va fi de ajuns pentru a caracteriza și pe pesimistul Desgenais. La castelul de la țară, unde a fost invitat Octave, Desgenais avea o metresă foarte frumoasă. Octave și-a arătat lui Desgenais admirația pentru metresa lui. În aceeași noapte Desgenais și-a trimis, drept plocon, metresa dezbrăcată în odaia lui Octave, cu toate că ea palidă ca moartea plângea cu lacrimi fierbinți, deoarece îl iubea pe Desgenais. Până și Octave a fost scandalizat de aceasta și a rugat-o să părăsească odaia; iar ea: „îmi răspunde că Desgenais o va trimite acasă la Paris, dacă va ieși din odaia mea până a doua zi dimineață și că mă-sa e săracă…”

După o viață lungă petrecută astfel, Octave pleacă la moșiile lui și aici face cunoștință cu Brigita Pierson. Brigita e o femeie cu totul superioară, atât ca exterior cât și ca inteligență și caracter. Ei se îndrăgostesc unul de altul și încep să trăiască împreună. S-ar părea că de acum se va începe o nouă eră pentru eroul nostru, eră a regenerării, și aceasta cu atât mai mult, cu cât Octave are germenii unui caracter bun, nobil și drept. Însuși el credea că prin o iubire necumpărată, se va face o regenerare în el, dar din nefericire era prea târziu. Toate izvoarele iubirii curate erau otrăvite prin viața desfrânată petrecută la Paris și de aceea traiul cu Brigita ajunge un infern. El o bănuiește, e gelos, violent, o insultă, îi pare rău de aceasta, plânge, îi cere iertare pentru ca, îndată după aceea, s-o insulte iarăși.

Descrierea acestei isterii sexuale e făcută de Musset cu o mână de artist desăvârșit, se apropie prin adevărul analizei de Stendhal și se ridică până la Tolstoi. Cât de admirabilă, spre pildă, e scena de la urmă! După o scenă de gelozie, o scenă urâcioasă care a făcut pe Brigita aproape să leșine, ea adoarme. Octave, stând lângă patul ei, simte că ei se omoară unul pe altul, că trebuie să se despartă și cu atât mai mult încă cu cât el știe că ea iubește pe un altul. Și stând așa el începe să se analizeze pe sine: cât de stricat, cât de slab, cât de distrus e! E evident că trebuie să se despartă, dar el n-are curajul de a o lăsa. O întreagă furtună se ridică în sufletul lui: lupta între gelozie, datorie și iubire. În vremea aceasta Brigita, care doarme, dă puțin la o parte plapuma șiși descoperă sânul gol.

La vederea sânului gol, o furie nebună îl cuprinde pe Octave, bestialitatea dezvoltată prin moștenire și prin traiul desfrânat al iubirii cumpărate îl cuprinde și-l arde dorința de a lovi, de a omorî. E același acces de furie care l-a cuprins când a lovit cu pumnul gâtul gol al metresei din Paris. Această pasiune a uciderii, la vederea goliciunii femeiești, e unul din cele mai grozave simptome ale nevrozei sexuale. Zola a voit în Jac mașinistul din La bete humaine să zugrăvească această manie a uciderii, dar a rămas cu mult inferior lui Musset.

Dacă de la această admirabilă descriere a nevrozei sexuale a pesimistului Octave veți trece la cauzele acestui pesimism, așa după cum le pricepe Musset, atunci producătorul pesimismului nu va fi nici nevroza sexuală datorită anomaliilor sociale, nici împărțirea oamenilor în bogați și săraci, nici faptul că femeia, ajungând marfă, se cumpără, nici suma tuturor anomaliilor sociale izvorâte dintr-o organizație socială defectuoasă…Nu. Aceste cauze le expune Musset în câteva pagini: e iarăși vorba de Voltaire, de ireligiune, și numai de adevăratele cauze, nu.

Să trecem acum de la pesimiștii francezi din prima jumătate a acestui veac la un pesimist contemporan nouă, din altă tară însă, din Rusia, și care e descris de genialul artist Lev Tolstoi.

Deoarece am ajuns la pesimismul rusesc, aș dori să răspund următoarei observațiuni a dlui Petrașcu.

Dl Petrașcu, gândind că eu socotesc că pricina pesimismului veacului e numai faptul disproporției între promisiunile revoluționarilor burghezi și faptele lor, întreabă cu drept cuvânt: cum se explică dar pesimismul în Rusia, unde niciodată n-a existat o astfel de revoluție și astfel de promisiuni? Acuma cred că e lămurit că această întrebare nu mi se poate face mie. Cauzele pesimismului sunt, după mine, anomaliile organizației moderne burgheze. Această organizație economică modernă burgheză cu anomaliile ei există și în Rusia, ca și aiurea, cu deosebire însă că în Rusia clasele burgheze și culte n-au atâtea drepturi politice.

Așadar, în Rusia, la cauzele obișnuite ale pesimismului claselor culte, se mai adaugă încă una, anume că aceste clase sunt lipsite de drepturile politice pe care le au oamenii culți din Europa occidentală. Rusia suferă nu numai de toate anomaliile capitalismului modern, ci în plus și de toate rămășițele absurde ale unei organizații inferioare, semifeudale, țaristo-asiatice. Ce mirare dar că pesimismul și misticismul e atât de bogat reprezentat în viața și literatura rusă? Să vedem dar un caz al pesimismului rusesc, zugrăvit de cel mai mare romancier al veacului. Voim să vorbim de Lev Tolstoi și de romanul său Sonata Kreutzer, care a făcut un zgomot imens în toată lumea cultă. Cititorii probabil știu conținutul acestui roman.

Un oarecare Pozdnâșev, om bogat din clasa nobililor, care din gelozie și-a ucis nevasta, povestește autorului romanului, în vagon, toată viața sa conjugală și sexuală.

După cum vedem, aici e iarăși spovedania unui copil al secolului.

De foarte tânăr Pozdnâșev, ca mai toți oamenii din clasa lui, a început să cumpere marfa-iubire. El nu făcea abuzuri ca mulți alții din tovarășii săi, ci se folosea de marfa-iubire numai întru atâta întru cât — după amar de ironica expresie a lui Pozdnâșev însuși — i-a trebuit pentru sănătate, după recomandația doctorilor. Pozdnâșev se credea în această privință om foarte cumsecade, cu atât mai mult cu cât era negustor cinstit ce-și plătește marfa foarte corect. Vreme de doisprezece ani cât a ținut acest trai de becher, Pozdnâșev se gândea mereu la iubirea curată, la căsătoria cu femeia iubită, la idila familială. La treizeci de ani trecuți, Pozdnâșev întâlnește o domnișoară care-i părea tocmai aceea la care visa și se însoară, după cum zice el, cu jerseul ce-i arăta formele.

Ca toate domnișoarele din societate, ea a fost crescută pentru a vâna un bărbat, pentru a exicita sensurile voluptuoase și ale ei, și ale aceluia pe care trebuia să-l vâneze. Muzica, dansurile, îmbrăcămintea, hrana, citirea, convorbirile, moravurile înconjurătoare, toate fac din femeie o prinzătoare de bărbat. Și o astfel de domnișoară, nici mai bună, nici mai rea decât altele, a devenit femeia lui Pozdnâșev. Ne putem închipui ce viață de familie putea să fie aceea.

Ducând o viață de becher relativ mai cumpătată, Pozdnâșev nu s-a ruinat cu totul psihicește, a fost atins numai de nevroza sexuală. Și această nevroză capătă o dezvoltare ulterioară în viața familială. Dna Pozdnâșev își dezvoltă în căsnicie toate trăsăturile caracteristice sădite în ea de creștere. Descrierea acestei vieți conjugale e făcută cu măiestrie incomparabilă. Continuu le rod viața izbucniri de ură și gelozii nemotivate, sfezi pentru nimică, ofense reciproce, dorința de a-și face unul altuia cel mai mare rău, împăcăciuni motivate de voluptate și iarăși sfezi întovărășite de ură sângeroasă, dorința de a domina, siguranța fiecăruia că numai el are dreptate, mila pentru propriile dureri familiale și nepriceperea durerilor celeilalte părți. Și în sfârșit o gelozie, de astă dată motivată, grozavă, ce otrăvește și distruge toate simtămintele omenești. Toate acestea sunt zugrăvite cu o măiestrie incomparabilă. Rezultatul acestei vieți grozave e că nevasta lui Pozdnâșev îndrăgește pe altul, e surprinsă și ucisă.

Și numai când nevasta lui zace în pat, în agonie, numai atunci, pentru întâia oară, a înțeles el că nevasta lui trebuia să fie nu numai amantă — îndestulătoare a poftelor sexuale —, ci tovarăș și soră. După ucidere, când toate forțele psihice au fost otrăvite ori distruse de viața de familie, de psihoza sexuală, Pozdnâșev ajunge mistic-religios, un fel de pesimist schopenhauerian. Nirvana, iată ce-a rămas aceluia a cărui viață toată a fost un infern. Iată o parte din convorbirile lui Pozdnâșev care caracterizează misticismul și pesimismul său. El zice că ceea ce dorește să aibă o femeie sunt copiii, nu un amant.

„Copiii, da, nu un amant.
—Dar — zisei cu mirare — cum s-ar continua specia umană?
—Dar ce folos să se continue? răspunse el cu mânie.
—Cum, ce folos? Dar atunci noi n-am exista!
—Și pentru ce trebuie să existăm?
—La dracu, pentru a trăi!
—Și pentru ce trăim? Schopenhauerii, Hartmannii, toți budiștii, cu drept cuvânt zic că cel mai mare bun e Nirvana, a nu trăi… și au dreptate în acest înțeles că traiul bun omenesc coincide cu nimicirea „eului”. Numai ei nu se exprimă bine, ei spun că omenirea trebuie să se nimicească pentru a se feri de suferințe, că ținta sa este de a se distruge pe sine însăși. Dar ținta omenirii nu poate să fie aceea de a se feri de suferințe prin nimicire, pentru că suferința e rezultatul activității; dar ținta activității nu poate consista în a desființa urmările sale. Ținta omului, ca și a omenirii, e bunul trai și, pentru a-l atinge, omenirea are o lege pe care trebuie s-o execute. Această lege consistă în unirea ființelor. Această unire e împiedicată de pasiuni și printre aceste pasiuni cea mai puternică și cea mai răutăcioasă e iubirea sexuală. Și iată de ce, dacă pasiunile dispar și odată cu celelalte dispare și cea mai puternică dintre ele, unirea va fi împlinită. Din clipa aceea, omenirea va fi împlinit legea și nu va mai avea rațiune de a fi.

—Și până ce omenirea va împlini legea?
—Până atunci va avea supapa de siguranță… semnul legii neîmplinite și dragostea trupească. Atâta vreme cât va fi această iubire și grație ei, se vor naște generațiuni, dintre care una va sfârși prin a împlini legea. Când în sfârșit legea va fi împlinită, specia umană va fi nimicită; cel puțin ne e imposibil de a ne înfățișa viața în perfecta unire a oamenilor.”

Cât de caracteristice pentru Pozdnâșev sunt aceste vorbe mistice și incoerente. Critica rusă și europeană, neexceptând nici pe Brandes, a făcut o însemnată greșeală în judecarea operei lui Tolstoi. În loc de a arăta cât de caracteristic e pentru Pozdnâșev misticismul lui, cât de necesar viața lui Pozdnâșev trebuia să-l aducă la budiști, la Schopenhauer și la Nirvana, în loc de a arăta cât de necesar reiese acest misticism și pesimism din caracterul lui Pozdnâșev și din condițiunile vieții sociale, criticii s-au pus la polemică cu Tolstoi în privința vederilor exprimate de Pozdnâșev. Parcă se pot discuta serios astfel de vederi, fie ale lui Pozdnâșev, fie ale lui Tolstoi.

Ceea ce dă o însemnătate mare operei lui Tolstoi e că el ne-a zugrăvit un mistic, un pesimist detracat și ne-a arătat drumul cum omul a ajuns la această detracare nervoasă, și ne-a arătat adâncile cauze sociale care fac un mistic și un pesimist. Altă însemnătate a operei lui Tolstoi e că el n-a luat cazuri extreme, isterii sexuale produse de o desfrânare extremă. Eroul său nu e mai desfrânat decât marea majoritate a oamenilor în general, el se însoară iubindu-și nevasta, viața lui familială e foarte obișnuită, e comună. Și au fost de ajuns anomaliile obișnuite ale relațiunilor moderne sexuale și familiale, ca să aibă de rezultat uciderea și pesimismul. Sonata Kreutzer de aceea a avut un răsunet așa de imens în toată lumea modernă, pentru că societatea a recunoscut acolo viața ei familială.

Dacă de la pesimismul oglindit în literatură trecem la viața pesimiștilor cunoscuți, la biografia lor, găsim iarăși o neîndoielnică dovadă a celor zise. Așa, să luăm pe cel mai mare cugetător pesimist, Schopenhauer. Schopenhauer era un melancolic, un enervat. Era excitabil la culme și de o voință foarte slabă. Nesiguranța vieții îl aducea la disperare. Având un mic capital care-i asigura întrucâtva viața, acest capital a ajuns să fie coșmarul lui, tremura mereu ca să nu-l piardă. Condițiunile nesigure ale vieții sociale îl îngrozeau. El totdeauna se temea de vreo nenorocire.

Când primea o scrisoare ori o telegramă, îngălbenea și se temea s-o deschidă, fiindu-i frică de o veste nenorocită. În privința iubirii erotice, iată ce zice James Sully despre el: „Cu toată tendința sa către negrele temeri și bănuieli, avea un oareșicare gust pentru plăcerile vieții, care se manifestau ca un fel de ironie a soartei și în ceea ce privește lucrul pe care căuta să arate că-l disprețuiește mai mult, sexul frumos. Ascetismul lui Schopenhauer era nereușit, față cu farmecul femeilor.” Pentru oricine știe a citi și a pricepe, tot ce scrie Schopenhauer despre femeie arată la el o nevroză și o psihoză sexuală. Schopenhauer e un fel de Pozdnâșev în această privință.

Am vorbit până acuma de doi factori principali ai vieții sociale; de lupta pentru existență și de relațiunile sexuale; să spunem câteva cuvinte despre un alt factor important — educațiunea științifică, știința modernă. Învățământul științific, știința însăși poartă caracterul organizațiunii sociale. Societatea modernă, făcând știința mai apropiată tuturor oamenilor cu mijloace, a făcut-o mai răspândită și astfel a favorizat însemnata creștere, dezvoltarea și progresul ei. Același efect a avut și diviziunea muncii introdusă în câmpul științific. După cum din diviziunea muncii economice a urmat o creștere colosală a bogățiilor economice, tot așa din diviziunea muncii în știință a urmat o creștere mare a bogățiilor științifice ori, mai bine zis, o creștere mare a materialului științific.

Dar alături cu aceste avantaje au urmat și multe anomalii în organismul științific modern, ca și în cel economic social. Producătorul modern de mărfuri nu e interesat de cele produse, ci de altceva — de banii ce va lua pentru produsele lui, produsele nu-l interesează direct prin propria lor calitate și bunătate, ci indirect, prin banii ce-i aduc. Tot așa pe omul de știință în societatea noastră, știința nu-l interesează direct prin ea însăși, el nu învață știința pentru știință ori pentru un alt scop moral, ci o învață pentru carieră, pentru a trăi din ea, pentru foloase materiale ce-i poate aduce. De aici lipsa de iubire, de pasiune, de devotament sincer pentru știință în societatea modernă. Bineînțeles, noi nu vorbim de excepții fericite, ci de regula generală. Diviziunea muncii în organismul științific, făcând să crească foarte mult bogățiile științifice, produce de altă parte anomalii mari, cum e slăbirea celei mai prețioase facultăți intelectuale omenești — spiritul de generalizare. Care ar fi mersul normal științific?

Ar fi ca datele științifice strânse, faptele descoperite să fie sistematizate, clasificate, sintetizate și generalizate astfel ca un om cult să poată, cu o ochire, observa și pricepe tot câmpul științei contemporane lui. Pe urmă ar urma strângerea, descoperirea altor fapte noi, sistematizarea și clasificarea lor, toate clasificările ridicate la clasificări mai înalte, din generalizările făcute, generalizări mai universale ș.a.m.d. Acesta ar fi un mers normal, unde s-ar conserva proporția necesară între fapte și generalizările lor. Societatea modernă însă, specializând ocupațiunile și ramurile științifice întrun mod cu totul exagerat, a produs o disproporție colosală între faptele științifice și generalizările lor. Înainte de a trage concluziunile din acest fenomen, să vedem puțin cum se face în societatea noastră învățământul științific.

Ca exemplu putem lua învățământul din țara noastră, pe care îl avem înaintea ochilor. La șapte ani un copil cu totul nedezvoltat fizicește intră în școală. Aici începe munca ori, mai bine zis, cazna intelectuală și nemunca corpului. Societatea modernă, introducând o mare diviziune a muncii și despărțind pe oameni în clase care muncesc fizicește și care nu muncesc, a despărțit cu desăvârșire munca fizică de cea intelectuală, ceea ce e foarte anormal și e în dauna și a fizicului, și a intelectului omului. Din prima zi dar, învățământul copilului fraged începe într-un mod cu totul anormal. La școală copilul începe a învăța pe de rost fapte multe, fapte ale căror legături și însemnătate nu le pricepe nu numai el, dar nici profesorii și nici profesorii profesorilor lui.

După patru ani de învățătură, după ce copilul fraged și-a pregătit astfel creierul pentru a fi receptacolul unor fapte și date disparate, el intră în liceu. Aici același lucru, opt ani se învață date, fapte, a căror însemnătate în sistemul faptelor mai universale nu o pricep nici elevii, nici profesorii. După doisprezece ani de acest învățământ frumos, după ce fizicul a fost slăbit de neexercițiu, de nemuncă, iar creierul a devenit un burete pentru a suge fapte și date, după ce știe cu siguranță când s-a născut Ramses, când a murit Xerxes, știe declinațiunile grecești, afluenții Gangelui etc., tânărul trebuie să aleagă o specialitate pentru carieră, pentru trai, și tânărul nostru vrea să devie, spre pildă, chimist. Deci adio, Ramses, adio, Xerxes, adio, declinațiuni grecești, denumirile afluenților unui afluent al lui Misissippi și alte denumiri, date de tot felul. Noroc dacă tânărul nostru într-o vreme relativ scurtă a putut să-și scape memoria de acest material zăpăcitor, uitându-l.

Tânărul începe să învețe chimia, chimia e o specialitate largă, grea și tânărul nostru îi consacră toată viața. Dacă are o inteligență destul de puternică, astfel ca ea să fi putut rezista școalei ucigătoare de inteligență, poate să ajungă un chimist de frunte. Alți tineri ajung specialiști și în alte ramuri științifice. Chimistul nostru se pune pe lucru, începe să facă descoperiri, să găsească alte fapte; alți chimiști din țară ori din alte țări asemenea; faptele și descoperirile curg, se grămădesc; o viață de om pentru a le ști toate e scurtă și specialitatea se restrânge: în loc de un specialist în chimia generală vom avea specialiști în chimia organică și anorganică, până ce creșterea faptelor și descoperirilor ne va nevoi să mai restrângem specialitatea. Și astfel, formându-se științele în nenumărate specialități, vine vremea când cutare om ajunge un specialist celebru în inscripțiile asiriene, cutare în literatura indiană ș.a.m.d. Toată viața e trebuincioasă omului pentru a fi stăpân asupra unui colț al științei, care știință însăși e un colțișor în sistemul științelor. Dar generalizările!

Mai întâi inteligența în această privință e slăbită prin toată educațiunea modernă. Afară de aceasta, savantul modern e stăpân numai pe un colțișor mic al științei, deci cel mult poate să facă generalizările în acest mic domeniu științific. Dar și aici putința generalizării e foarte restrânsă. Toate științele fiind legate între ele, o generalizare făcută în domeniul unei științe poate să fie contrazisă de faptele altei științe. Savantul modern e dar „un impuissant” în această privință. Toate științele sunt legate, depind una de alta, soarta uneia atârnă de soarta celorlalte. Savantul modern însă nu poate cuprinde nu numai toate științele, dar nici măcar câteva apropiate de știința lui, de aceea el necesarmente ajunge pedant, neputincios pentru vederi mai largi.

În organismul științific fiecare specialitate e o celulă legată de tot organismul, după cum omul în societatea modernă e o celulă legată de organismul social. Dar după cum societatea, legând soarta omului de soarta sa, nu-și dă o organizație conștientă și rațională, astfel încât soarta omului să fie garantată și asigurată și de aceea îl aruncă în cea mai mare nesiguranță și dependență de puterile oarbe sociale, tot așa și în știință e nesiguranța vieții, a faptelor și descoperirilor științifice, pe cât e vorba de generalizarea faptelor și descoperirilor. Un om într-un domeniu științific special, restrâns, produce și produce mult, dar nu știe ce anume din produsul său va fi în adevăr necesar pentru știința generală, după cum nu știe nici dacă produsele altor ramuri științifice nu-i vor ruina micile lui generalizări. Această nesiguranță însă trebuie să producă timiditate, nehotărâre, lașitate intelectuală.

După cum producătorii moderni de mărfuri, care fabrică fără nici o regulă, fără să știe cât produc alții și cât se va cere în piață, dau producte mai multe decât poate să absoarbă piața, astfel și producătorii intelectuali, producând fiecare în parte, dau o colosală cantitate de fapte științifice care nu pot să fie absorbite prin generalizare, deci nici prin capul omenesc, și astfel dau naștere unei supraproducții științifice și crizelor intelectuale. Și după cum condițiunile sociale ale vieții moderne se ridică în fața omului modern ca un sfinx misterios, făcându-l dependent, fricos, distrugând simțământul siguranței, mândriei, statorniciei, distrugând voința; tot astfel colosalul organism anarhic al științei moderne se ridică ca un mare necunoscut înaintea învățatului modern, făcându-l dependent intelectualicește, distrugând siguranța gândirii, statornicia intelectuală, făcându-l timid, laș intelectualicește, mai ales când e vorba de generalizările înalte.

Precum în organizația socială actuală, nu omul stăpânește condițiunile sociale de trai, ci e stăpânit de ele, tot astfel nu intelectul stăpânește știința modernă, ci e stăpânit de ea. Și astfel gândirea, intelectul modern condiționat prin felul organizației sociale moderne a societății și a învățământului lipsit de forță, statornicie și siguranță intelectuală, nu numai că nu se împotrivește deducțiunilor pesimiste ce omul modern e înclinat să facă, ci chiar intelectul, el însuși e menit să aibă tendința de a face astfel de deducțiuni, astfel de construcțiuni pesimisto-metafizice. Intelectul omenesc, deși depinde de starea afectivă a omului, are însă și o forță proprie, o logică proprie, o neatârnare, relativă bineînțeles.

Un șir întreg de nenorociri pot să influențeze într-un mod foarte dureros toate simțămintele unui om. Simțământul durerii va influența bineînțeles intelectul, care va tinde să facă generalizări în armonie cu simțămintele omului, va face spre pildă o generalizare că durerea e partea oricărei vieți. Dar un intelect mai puternic, mai statornic, relativ neatârnat, se va împotrivi acestei tendințe și, făcând omului analiza traiului lui, îi va arăta cauza pentru ce-i pare că nefericirea și durerea e partea oricărei vieți. Analizând viața socială mai departe, acest intelect al omului poate să ajungă la concluziuni protivnice celor către care e împins omul de temperamentul său.

Dar intelectul majorității oamenilor de azi, condiționat de felul organizației sociale, e nestatornic, atârnător, timid și ca atare nu numai că nu opune rezistență tendințelor vieții sociale și temperamentului, afectelor, ci mai curând el însuși are tendința să facă construcțiuni speculative și metafizice pesimiste. Și iată cum se face cu putință, ca o inteligență mare ca a lui Schopenhauer să facă construcțiuni metafizice și filozofice, care, în rezultatele finale, seamănă cu acelea ale scapeților birjari ruși. Iată cum se face cu putință ca această filozofie să găsească ciraci, și iată cum se face posibil și chiar neînlăturabil tot pesimismul așa-numit științific modern. Și iarăși iată cum se face cu putință ca un Lev Tolstoi să caute toată înțelepciunea omenirii în cuvintele lui sfântul Matei ori Luca, cutare altul — în zisele lui Buda, cutare matematician să dovedească existența spiritelor prin a patra dimensiune, iar cutare grupă de învățați să stea împrejurul mesei și, cu mare seriozitate, să observe bătăile picioarelor ei, prin care vorbesc spiritele.

Am examinat, pe cât ne-a permis spațiul articolului, trei factori principali ai vieții sociale: lupta pentru existență, relațiunile sexuale și viața intelectuală, gândirea, intelectul în societatea modernă, și am văzut că toți acești factori, condiționați prin felul organizației sociale moderne, ajung izvoare necesare de pesimism. Deci acuma, și cu mai multă siguranță, putem zice ceea ce am zis și în articolul trecut: cauza pesimismului modern în literatură și viață e civilizația burgheză, organizația socială burgheză modernă.

Am sfârșit articolul nostru. Pentru a evita unele neînțelegeri, vom adăugă aici încă câteva cuvinte, însă nu în privința pesimismului, ci a optimismului veacului. După cum am mai spus, e greșit a crede că pesimismul ce există într-o societate oarecare trebuie să cuprindă pe toți oamenii.

Aceleași condițiuni sociale care provoacă pesimismul unora pot să provoace optimismul altora. Lupta pentru existență, care creează și o mare majoritate de învinși, creează și o mică minoritate de învingători. Între acești învingători vor fi unii înclinați spre optimism. Mizeriile și durerile altora ajung tocmai izvorul bogăției și veseliei lor. Acestora nu le pasă de toate mizeriile lumii, ei nu le văd, nu vor să le vadă, le neagă ori cred că durerea altora e tot așa de fatală ca și veselia și fericirea lor. Acești juissori, această burtăverzime modernă, mulțumită și ghiftuită, nu vede înaintea ei decât propria-i îndestulare, plăcere și fericire. Pentru acești juissori de viață, toată lumea se încheie în propria lor persoană. Lumea pentru ei e cea mai bună din lumile închipuite, pentru că ei trăiesc bine, ei sunt fericiți. Acești optimiști sunt asemenea un produs al societăței moderne.

Ar fi de prisos, cred, să mai zicem că cei mai extremi pesimiști sunt mai simpatici decât acești optimiști înguști la minte, la suflet, la inteligență, răi, egoiști și nepăsători. Dar este o altă clasă de optimiști. O organizație socială în mersul ei evolutiv produce pe de o parte anomaliile care o descompun, pe de altă parte, în sânul ei chiar încolțesc germenii organizației sociale viitoare superioare. Și iarăși societatea produce o clasă de oameni care reprezintă interesele societății viitoare, care pricep că societatea de azi va da naștere unei societăți mult mai superioare, că durerea chiar de azi e condițiunea fericirii viitoare.

Aceștia sunt asemenea optimiști. James Sully, deși nu face parte dintre ei, zice despre acești optimiști: „În sfârșit mișcările sociale și politice ale epocii noastre tind la credința foarte împrăștiată despre un nou tip al structurii sociale, unde o mare parte din relele materiale ale ordinii existente vor dispărea. Oricare ar fi valoarea științifică a mulțimii de scrieri, care pledează pentru o organizare nouă a relațiunilor industriale în societate, nu se poate contesta că oameni de mare putere intelectuală și de o vastă pricepere practică sunt de acord în privința posibilității fericite a unei astfel de organizări. Adevărul vorbind, această aspirațiune socială ne dă unicul tip trainic de optimism în secolul nostru.” (James Sully, p. 69-70.)

Acești optimiști, ca și pesimiștii și mai bine chiar decât pesimiștii, văd toate ticăloșiile, nedreptățile, mizeriile vieții de azi. Aceste dureri și suferințe imense găsesc un răsunet dureros în inima lor.

Dar acești optimiști sunt convinși că înseși aceste dureri și suferințe duc către o stare mai dreaptă, mai umană, mai fericită. Parafrazând o admirabilă expresie a genialului Heine, vom zice că durerile de azi pentru ei nu sunt durerile agoniei, ci durerile facerii (nașterii). Și iată pentru ce ei, plini de mari speranțe și de absoluta încredere în viitor, cu ochii ațintiți asupra marelui lor ideal, merg înainte, tot înante. Durerile lumii, ce răsună adânc în inima lor, marea compătimire pentru imensele suferințe ale oamenilor nu numai că nu-i descurajează, dar cu totul dimpotrivă, le dă o forță nouă, o energie nouă spre a lupta pentru nimicirea ticăloșiilor, minciunilor sociale, apăsărilor, luptei fratricide, suferințelor, durerilor, mizeriilor de tot felul ale societății actuale. Despre acest optimism, optimism în sensul cel mai înalt și curat al cuvântului, vom vorbi altă dată.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Eseuri
Comenteaza! »