29 iulie 2016
Focul de la Moreni e cel mai venerabil incendiu din Europa. Totuși acest Matusalem al nostru e încă verde, se ține drept ca o lumânare și, dacă i s-ar îngădui să se dea pe lângă vreo sondă din apropiere, ar fi în stare să facă pui.
Guvernul a instituit pe lângă Focul de la Moreni o comisiune permanentă de oameni serioși, care veghează să nu i se întâmple nimica rău. Dar cum românul se naște pompier, nenumărați cetățeni de prin toate unghiurile țării își bat capul să născocească vreun mijloc prin care să atenteze la existența lui. Se zice că un domn grefier, având toată ziua și toată noaptea Focul de la Moreni în cap, a propus autorităților să vâre pe gaura sondei un șomoiog de câlți, îmbibat în oțet aromatic; iar un părinte călugăr, în care nimeni nu bănuia că dormitează un pompier de rasă, s-a oferit să-i citească la cap o molitvă… Dar aceste mijloace patriarhale, cu care altădată orice foc se stingea la sigur, nu mai au nici o trecere pe lângă incendiile din zilele noastre. S-a stricat lumea și s-a păcătoșit. Focul de la Moreni, după părerea mea, nu mai poate fi potolit astăzi decât prin persuasiune. Ar trebui să-l luăm pe departe, cu vorbă bună, să-l convingem c-a ars destul, că ne vede lumea și că e rușine să se mai dea în spectacol.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Veronica Şerbănoiu in Articole, Umor
18 iulie 2013
Toate teoriile gravitează în jurul principiului conform căruia, desprinsă de obiect și de strategiile de persuasiune la nivel macro, nicio teorie nu este, în esenţă, bună sau rea. Marele avantaj al teoriilor rezidă în comoditatea maselor de a nu încerca să le reprime şi, totodată, în neputinţa acestora de a iniţia transformări în profunzime. Prin urmare, rădăcinile pe care o teorie le adânceşte în conştiinţa întregului vor fi cu atât mai greu de extirpat cu cât lungimea oricărei încrengături va fi mai mare decât răbdarea de-a elibera spaţiul de „vechi” pentru a face loc elementelor noi.
Singurul medicament viabil este timpul. Avem timp, însă nici timpul nu concură la înlăturarea rănilor şi mucegaiurilor pe care o teorie le „câştigă” la „concursul” infailibil al bătrâneţii fenomenelor. El doar îndeplineşte rolul de fermă pentru furnicile aducătoare de hrană. Şi oamenii sacrifică adevărul pentru ceva proaspăt? Fireşte că nu. Ceea ce este „adevărat” eliberează prin încorsetare şi aduce o plăcere artificială, o siguranţă că „un ceva” se îndreaptă cu paşi siguri către „un alt ceva”. Un gând reconfortant în bătaia vântului.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Ionuț Popa in Eseuri
6 martie 2009
Fragmente din volumul „Scriitori francezi”, apărut la Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1978 – articolul despre Hercule-Savinien Cyrano de Bergerac (6 martie 1619 – 28 iulie 1655) este semnat de Irina Bădescu:
Eseist, poet satiric şi dramaturg. Fiu de mici nobili provinciali, intră în rândurile armatei; în 1641, rănit grav la asediul de la Arras, renunţă la cariera militară. Urmează cursurile maestrului subversiv al „gândirii libere”, Gassendi; în 1653, intră în serviciul ducelui de Arpajon unde, fiind un spirit independent şi bătăios, îşi face reputaţia de „duelgiu”. Doi ani mai târziu moare într-un accident. Cele două lucrări fundamentale ale lui sunt postume – apărute în 1657 şi 1662 – şi alcătuiesc opera intitulată L’Autre Monde – États et Empires de la Lune; États et Empires du Soleil (Lumea cealaltă – Statele şi imperiile Lunii; Statele şi imperiile Soarelui), o utopie de vulgarizare (în accepţia luministă a termenului) filosofico-ştiinţifică, inspirată din operele analoge ale englezilor Wilkins şi Godwin. Sub pana sa, polemică şi satirică, motivul călătoriei imaginare capătă o notă aparte, datorată atât îndrăznelii viziunii, cât şi aptitudinii autorului de a concretiza şi difuza o gândire profund contestatară, cum este „gândirea liberă”.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Iulia Muşat in Critică literară
