Scriitorii francezi clasici ne par adeseori, nouă modernilor, atât de expliciți, încât ne dau impresia că n-au deloc nevoie să fie explicați. Oamenii aceia se arată cu deosebire îngrijiți să se explice singuri. Cu băgare de seamă, ei își enunță judecățile, își definesc sentimentele, își demonstrează intențiile. Pe cât se poate, în grupuri de idei simetric dispuse, care uneori par a fi exact numărate, ca niște cifre frumoase trecute la condică pentru a fi adunate în josul feței, ori egal tăiată de pendulul neînduraților alexandrini, vorbirea clasică tinde oarecum la o simplicitate ultraelementară, la claritatea primară a propozițiilor rânduite cu didactică scumpătate în cărțile de citire. Și atât de mult pomenesc clasicii aceștia ei înșiși, direct, de claritate, simplicitate și rațională înțelegere, încât ne ispitesc a crede că pricepem și noi lucrurile de care vorbesc ei fără nici o silință, așa după cum ei se arată că înțeleg fără rest orice lucru de care mintea lor se atinge. Dar nu este în firea gândirii noastre de astăzi să creadă atât de simplu în perfecta realizare a vreunei clarități oarecare.
Tocmai plecând de la impresia aceasta inițială, noi ajungem a simți curiozitățile speciale ale literaturii de care vorbim, și acea renumită claritate însăși devine pentru noi problemă.
Cel mai simpatic dintre autorii instructivi, poetul zâmbitor al bibliofililor, bibliotecarilor, filologilor și altor eroi inofensivi a împlinit în aprilie trecut șaptezeci de ani, și istoricii literari l-au și luat serios în lucru. Și cu o serioasă antipatie. Fiindcă despre Anatole France, ca și despre Socrate, pot zice stâlpii țării sale că nu recunoaște zeii la care se închină statul, și introduce alți zei străini, că lucruri drepte le face nedrepte și corupe tineretul. Mai cu seamă unii profesori de la Universitatea din Paris au mare grijă ca nu cumva junii școlari să-și strice sufletul lor gingaș și neprihănita lor fantezie urmând vorbelor acestui primejdios profet.
Cu vreo zece ani în urmă, întâlneam încă studenți francezi care spuneau pe dinafară bucăți întregi din France; acum el are, se zice, mulți admiratori în America de Sud, dar acasă la dânsul este pus, după o formulă cunoscută, printre acei care au făcut cel mai mare rău patriei franceze. Și aceasta e tot o exagerare, ar putea zice Daudet aici, cum zice la sfârșitul epopeii sale tarasconeze! Toate aceste nu ne privesc poate prea mult pe cititorii mei și pe mine. Am vorbit de ele numai pentru cazul când cuiva i-ar cădea în mână scrierile acelor profesori, pentru ca să aibă în vedere substratul sentimental ce se ascunde, sub impunătorul material erudit, în lucrările acelea.
Filmul „Lady Macbeth” este inclus în cea de a XXI-a ediție a Festivalului Filmului European, ce se desfășoară în București (4–11 mai 2017), Iași (12–14 mai 2017), Tîrgu Mureș (19-21 mai 2017), Gura Humorului (19–21 mai 2017) și Timișoara (26 – 28 mai 2017). Acest articol a fost publicat iniţial de Dilema Veche.
S-arăţi ca floarea cea mai pură,
Dar fii năpârca de sub ea.
(„Macbeth” – Actul I, Scena 5)
Onorabile cititor în Dileme,
Dacă tot ne aflăm aici între patru ochi, încep cu o confesiune: citesc rareori cronici de film, dar niciodată înainte de vizionare; nu cred în rolul cuiva de a-i spune spectatorului dacă un film este bun sau rău, cred în capacitatea fiecăruia de a-şi forma liber o opinie. Mă deranjează inclusiv puzderia de instrumente (cu denumire intraductibilă, zic unii) de tipul „trailer” sau „spoiler”, în care se prezintă mult prea multe detalii din film. Apoi, cum îţi dai seama dacă părerea celuilalt este avizată sau nu, azi când tot românul se pricepe la cinema, când e şic să vorbeşti despre filme? Din fericire, încă mai există profesionişti care scriu texte de calitate, iar cronicile şi analizele lor sunt interesante, arătându-ţi unghiuri şi interpretări inedite care te pot ajuta să iei în considerare mai multe perspective, uneori opuse, în acelaşi timp.
Zița, tânără și, cum sunt îndeobște româncele noastre, foarte vioaie, a evoluat energic. Stimulată de ambițiile intelectuale ale lui Rică, ea a pătruns, prin Alecsandri și Bolintineanu, până la câteva romane franceze. Copiii și mai ales copilele lor n-au mai cunoscut decât literatură străină. Fetele chiar au suferit probabil, în delicatețea lor, pe urma „luptei pentru limba românească”, dusă acum douăzeci de ani cu un neuitat brio patriotic, și s-au închis desigur cu atât mai îndărătnic în admirația lor gingașă, pentru Bernstein-Bataille și Prevost-Bourget. Iar nepoții participă adesea activ la producția literară română, chiar când sunt fii și fiice de oameni cu stare; sau cel puțin cunosc, urmăresc și încurajează cum pot literatura românească produsă de vreo două decenii încoace. Totuși, lecturile lor favorite și inspiratoare sunt Henri de Regnier, Samain, Verhaeren, Rachilde – în scurt: catalogul de la „Mercure de France”. La care se adaogă pentru cei cu gustul grav și puternice trebuințe de idei: Barbusse și Romain Rolland. Acum în urmă de tot suntem, se-nțelege, expresioniști.
Astfel mi se arată publicul nostru literar de azi, considerat în elementele lui cele mai energice și hotărâtoare. În așa situație, Caragiale s-a învechit grozav, disproporționat față de timpul în care a trăit și a scris. Dar de învechirea operei sale publicul nu-i singur vinovat.
Îndoite-s spinările şi-s crucea întunericului care duce poveri nesăbuite, iar nesocotirea drumurilor drepte pune pe masa vieţii suferinţe. Nu putem lua din noi durere, pentru ca să o transplantăm în viaţa crudă şi să creştem copaci fără rădăcini, pe drumurile lumii. Nu trebuie să credem că putem sădi bătrâneţe-n tinereţe, iar urma lăsată nu ne va durea în anii de-ndoială, când ne vom apropia de poarta morţii.
Iubim nopţile în albul întors din noi în trup pereche, purtăm mănuşi false în atingeri fără sentimente şi credem că numai banu-i cărarea vieţii. Putem să fim din stele sau din planete prăbuşite-n groapă neagră, din a universului întuneric sau a soarelui lumină, dar sămânţa vieţii sădită-n trup de femeie, nu ştie asta, şi viaţa se deformează şi-o ia pe drumuri chiniuite.
Despre trupa Mes Quins s-a spus că sunt cei mai interesanţi “newcomeri” ai scenei alternative autohtone şi reprezentanţi de seamă ai curentului românesc de synth-pop cu accente disco-punk şi electro-kitsch. „Lăsaţi-mă să trec, sunt artist! este o piesă despre infatuare, autosuficienţă şi parvenitism. Lăsaţi-mă să trec, sunt artist! ţipă chitaristul când nu e recunoscut de nimeni într-o încăpere. Lăsaţi-mă să trec, sunt artist! exclamă fotograful când o femeie leşină la metrou. Lăsaţi-mă să trec, sunt artist! spune actorul când e coadă la bar. Dar mai ales, Lăsaţi-mă să trec, sunt artist! este o piesă despre oamenii creativi care se iau prea mult în serios”, spune Ovidiu de la Mes Quins.
Încarc...
