Îndoite-s spinările şi-s crucea întunericului care duce poveri nesăbuite, iar nesocotirea drumurilor drepte pune pe masa vieţii suferinţe. Nu putem lua din noi durere, pentru ca să o transplantăm în viaţa crudă şi să creştem copaci fără rădăcini, pe drumurile lumii. Nu trebuie să credem că putem sădi bătrâneţe-n tinereţe, iar urma lăsată nu ne va durea în anii de-ndoială, când ne vom apropia de poarta morţii.

Iubim nopţile în albul întors din noi în trup pereche, purtăm mănuşi false în atingeri fără sentimente şi credem că numai banu-i cărarea vieţii. Putem să fim din stele sau din planete prăbuşite-n groapă neagră, din a universului întuneric sau a soarelui lumină, dar sămânţa vieţii sădită-n trup de femeie, nu ştie asta, şi viaţa se deformează şi-o ia pe drumuri chiniuite.

În încăpere strâmtă, mică, înghesuită în ea însăşi, de multe ori punem sufletul, iar inima când ţipă, ne ascundem faţa de om şi devenim fiare, cu instinctul limitat şi fără gândire. Unii se caţără pe iluzii materiale, care nu-s ale lor, construite-n vremelnicii de ei neînţelese. Am privit feţe cu peruci şi cu priviri ce zic că-mpart dreptate, le-am auzit scrâşnetul urii şi posesia de diavol. Urâte şi nedrepte făpturi, alese din atâta lume din ţară. Zadarnică adunare de diriguitori, care nu vor fi niciodată în fruntea caselor din noi şi din cartea vieţii. Nu pot dracii să distrugă conştiinţa lumilor, creaţie a universului, care spre infinit se-ndreaptă. Si-o ţară dăruită la răscruci de timpuri, înţelepte, nu va mai fi batjocura unora şi nu mult va mai dura, ca să nu mai fie sub talpa parvenitului.

Cresc flori la preţ de sminteală, pe banii mulţimii, primăvara, sădite din foame şi piept sărac de mamă, cu borduri suprapuse. Cresc în ochi de bătrân obosit, de viaţă şi-n mâna ce cată sprijin în masa ce dă să cadă. Chiuveta luxoasă, vis din magazine, este hârdăul din fundul curţii. Ochi limpezi de copil, cu mânuţe reci, cată-n dimineţi în apa ruginită, cată drumul lumii.

Câteodată oboseala vine prea devreme şi se pune pe chipuri, încă din anii începutului. Trupul tinerei fecioare devine foamea străzii şi-a necunoscutului, în timp ce porci hidoşi şi scroafe împopoţonate fac politici planetare, pe ecrane mici, şi-şi fac cumpărăturile în mari capitale. Se fură sute de milioane, miliarde, se fură vieţi, unele spitale sunt abatoare, în care mori pentru nimic.
 
Ciolanul îl sfărâmă câinii, cu dinţii mulţimii împărţită-n două. Ei sunt puţini, mulţi trecuţi de vreme. Au rămas modificaţi din ghena comunistă şi tot răul îl transpalntează pe urmaşii lor, care trăiesc zădărnicia existenţei. Căţeii, în haite, stăpânesc şi dirijează mari oale şi cazane, haznale şi latrine, pentru proşti şi marea mulţime, iar pentru şefi îşi târnosesc gura, pupănd dosuri, multe bătrăne şi rup chitanţe pentru bucăţi enorme din trupul ţării.
 
Unii sunt reclădiţi din mizerie, de jos până sus. Se autoconstruiesc şi se înmulţesc în continuare. Infecţia virală şi contagioasă a cuprins întreaga ţară. Sunt gunoaie infecte, pe două picioare. Ei nu găndesc decât momentul să-l mănânce, să mănânce rahatul minciunii. Mâine, pentru ăştia nu înseamnă decât banul, vila, piscina, vacanţa, amanta sau amantul şi rahatul următor. Dacă pierd sau nu trenul unei alte guvernări, ei se apără cu toţii, în haită, de aceea au cumpărat şi cumpără din interior o balanţă strâmbă a dreptăţii. Ei strigă-n gura mare că vor o Justiţie independentă, când ea din interior îi strâmbă. Infecţia virală contagioasă trebuie urgent distrusă, cu cele mai puternice medicamente! De ce mulţimea trăieşte o realitate falsă? Autoamăgirea să fie salvarea?

Eseu de Viorel Muha

8 voturi

Încarc...

Publicat de Viorel Muha in Eseuri
Comenteaza! »