Lady Macbeth – de la Shakespeare la Oldroyd
Filmul „Lady Macbeth” este inclus în cea de a XXI-a ediție a Festivalului Filmului European, ce se desfășoară în București (4–11 mai 2017), Iași (12–14 mai 2017), Tîrgu Mureș (19-21 mai 2017), Gura Humorului (19–21 mai 2017) și Timișoara (26 – 28 mai 2017). Acest articol a fost publicat iniţial de Dilema Veche.
Dar fii năpârca de sub ea.
(„Macbeth” – Actul I, Scena 5)
Onorabile cititor în Dileme,
Dacă tot ne aflăm aici între patru ochi, încep cu o confesiune: citesc rareori cronici de film, dar niciodată înainte de vizionare; nu cred în rolul cuiva de a-i spune spectatorului dacă un film este bun sau rău, cred în capacitatea fiecăruia de a-şi forma liber o opinie. Mă deranjează inclusiv puzderia de instrumente (cu denumire intraductibilă, zic unii) de tipul „trailer” sau „spoiler”, în care se prezintă mult prea multe detalii din film. Apoi, cum îţi dai seama dacă părerea celuilalt este avizată sau nu, azi când tot românul se pricepe la cinema, când e şic să vorbeşti despre filme? Din fericire, încă mai există profesionişti care scriu texte de calitate, iar cronicile şi analizele lor sunt interesante, arătându-ţi unghiuri şi interpretări inedite care te pot ajuta să iei în considerare mai multe perspective, uneori opuse, în acelaşi timp.
Când am fost rugat să scriu despre „Lady Macbeth”, filmul regizorului William Oldroyd, prima reacţie a fost să accept necondiţionat, abia apoi am început să mă gândesc la implicaţii: va trebui să recitesc „Macbeth” (premiera în august 1606), să găsesc şi să citesc „Lady Macbeth din districtul Mţensk” (1865), nuvela lui Nikolai Leskov, să ascult opera omonimă a lui Dmitri Şostakovici (1934) şi să văd „Sibirska Ledi Magbet” (1962), în regia lui Andrzej Wajda; toate acestea înainte de „Lady Macbeth” (2016), scenariul Alice Birch, după nuvela lui Leskov.
Multe enigme şi legende, mai mult sau mai puţin picante, s-au ţesut în jurul Marelui Will, unele plauzibile, altele de-a dreptul incredibile, dar toate au contribuit la crearea unei imagini puternice, greu de încadrat în şabloane comune. Şi atunci, de ce ar crede cineva că nu pot exista interpretări controversate nu doar ale autorului, ci şi ale personajelor create de el?
Fără a exista dovezi credibile în acest sens, se spune că Hal Berridge, actorul care urma s-o interpreteze pe Lady Macbeth în anul 1606, s-a îmbolnăvit cu câteva zile înainte de premieră, Shakespeare fiind astfel nevoit să joace chiar el rolul feminin; iată cum o Lady Macbeth cu barbă, urâtă şi foarte durdulie a deschis calea interpretărilor ulterioare, unele de mare excepţie, culminând cu frumoasele (de gustibus) actriţe: Vivien Leigh (1955), Kate Fleetwood (2010), Hannah Taylor-Gordon (2012), Marion Cotillard (2015). Ultima, dar nu cea de pe urmă în această mini listă, Florence Pugh (născută în 1996!) care, la doar 20 de ani, reuşeşte o Lady Macbeth fără cusur în filmul lui Oldroyd, de parcă ar vrea să întărească părerea lui Aleksandr Pușkin care, pe la 1830, nota: la Shakespeare personajele nu sunt figuri abstracte, ele par fiinţe vii.
Despre „Lady Macbeth din districtul Mţensk”, publicată în 1865 în revista Epoca, editată de fraţii Feodor şi Mihail Dostoievski, s-a auzit şi în afara Rusiei cu siguranţă datorită operei omonime a lui Dmitri Şostakovici şi, mai recent, datorită filmului „Lady Macbeth din Siberia”, regizat de Andrzej Wajda, având-o protagonistă pe sârboaica Olivera Marković, filmului sovietic „Katerina Izmailova” (1966) şi baletului „Lady Macbeth”, pe muzica iugoslavului Rudolf Bruči (1977).
Leskov a fost criticat la vremea respectivă pentru titlul ales. „De ce nu?”, a venit prompt răspunsul, „Întrebaţi-l mai întâi pe Ivan [Turgheniev] despre Hamlet şi apoi veţi primi şi răspunsul meu.” În 1859, Turgheniev publicase povestirea „Hamlet din districtul Şcigrovsk”.
Nu consider că scriitorul merita să fie criticat pentru titlu; în chiar primul paragraf al capitolului întâi scrie: „(…) Katerina Lvovna Izmailova, soţia unui negustor parvenit, protagonista unor tragedii petrecute cu ceva vreme în urmă, şi pe care vecinii o porecliseră Lady Macbeth din districtul Mţensk. (…)”
Unii au numit nuvela o tragedie a ororilor, povestea unei femei diabolice, coşmarul unei familii ucise cu sânge rece. Lăsând la o parte crimele, cred că este mai degrabă vorba despre drama unei femei, despre condiţia tragică a femeii în societatea rusă din secolul al XIX-lea, o poveste despre degradare şi coborâre la nivelul purei fiziologii. În carte, Lady Macbeth ucide din dragoste şi nu din ambiţie sau din lăcomie. Katerina Lvovna e rusoaică şi are un suflet încăpător şi complex, în care nefericirea şi disperarea se amestecă cu dragostea interzisă şi remuşcarea, după binecunoscutul model „Fiecare familie nefericită este nefericită în felul ei.”
Cercul se închide foarte elegant: un alt William (Oldroyd), ajutat impecabil de Alice Birch, Florence Pugh şi de restul echipei, o readuce pe Lady Macbeth în ţara de origine, după exact patru secole şi un deceniu şi după mii de leghe străbătute din Scoţia până în Siberia şi înapoi.
Cred că ar trebui totuşi să scriu ceva despre film, dar credeţi-mă că nu ştiu de unde să încep. Aşa că, stimabile cititor în Dileme, vă recomand să vedeţi „Lady Macbeth” şi să trageţi singur concluziile.
Articol scris de Dan Costinaş
8 voturi
Încarc...
Pentru a scrie o cronică a unui film nu este nevoie doar de vizionarea filmului respectiv, ci și de o cultură generală solidă, formată în timp, cu o oarecare trudă și pasiune. Mai ales atunci când nici măcar nu ai de gând să spui ceva despre filmul respectiv. Dar poate că un cinefil veritabil tocmai de așa ceva are nevoie: un divertisment complementar care doar să-i încadreze între niște repere orientative producția pe care va urma s-o consume. Altul, precum opinează și autorul articolului, nu dorește nici măcar atât. Așa că necesitatea unei cronici, în cele din urmă, rămâne doar o dilemă la care fiecare găsește răspunsul după chipul și asemănarea închipuirii sale.