24 iunie 2020
În mijlocul unei minunate grădini se înălța o tufă de trandafiri plină de flori, iar în cea mai frumoasă floare trăia un spiriduș atât de mic încât nici cea mai ageră privire a unui om nu îl putea zări. Era la fel de drăguț și chipeș ca și un copil , și era înzestrat cu aripi care i se întindeau de la umeri până la picioare.
În spatele fiecărei petale a trandafirului, el avea câte un mic dormitor cu un pătuț ca de puf. Cât de parfumate erau camerele sale, și cât de transparenți și strălucitori erau pereții acestora, căci ei erau făcuți cu toții din petalele roze ale trandafirului!
Cât era ziua de lungă, spiridușul zburda sub razele calde ale soarelui și zbura din floare in floare, dansa printre aripile multicolore ale fluturașilor sau măsura cu pasul cât de lungă putea fi frunza unei plante. Pentru că, vedeți voi, frunza unei flori cuprindea pentru el tot atâtea drumuri și șosele cât o întreagă țară. Se putea întâmpla ca o astfel de călătorie să nu se sfârșească nici măcar până la apusul soarelui!
Continuare »
Încarc...
Publicat de Veronica Şerbănoiu in Poveşti
16 martie 2020
În acea zi, după şcoală, Emma Hartland s-a întors acasă târziu, transpirată, profund tulburată, cu picioarele umflate. Nici ea nu ştia din ce cauză tremură, de excitată ce era sau din cauza frigului ce îi intrase în oase.
Trântind uşa de la intrare, a strigat spre sufragerie că nu îi este foame, că a fost cu prietenele la un spectacol organizat de şcoală şi merge direct în camera ei să înveţe şi să se culce.
– Dar, a strigat mama ei, trăgând uşa rabatabilă şi privind spre scări, vino măcar să-ţi iei desertul!
Era ora mesei de seară şi toţi ai casei se întorseseră din oraş. Mâncau, beau şi sporovăiau indiferenţi. Nu era niciun necaz atunci când, din diverse motive, lipsea câte unul de la cină.
– Nu-mi trebuie niciun desert, a aruncat Emma peste umăr, urcând ultimele trepte şi luând-o la stânga, pe culoar, spre camera ei.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Victor Martin in Povestiri, Science fiction
2 ianuarie 2020
Zece ani după moartea lui Sainte-Beuve, publica A. J. Pons, unul din secretarii dispărutului, o colecție de mahalagisme savuroase, cu titlul de perfidă modestie: Sainte-Beuve et ses inconnues. Toate măruntele glorii și profite sexuale, pe care disciplina burgeză le categorisește ca inavuabile, erau concentrate aici, cu o solicitudine demnă de metoda nemilos curioasă a răposatului însuși – un Sainte-Beuve en pantoufles, care a scandalizat cât trebuie și a făcut fericit un public ce se credea, mai mult decât cel de astăzi, obligat să manifeste pudoare ofensată, și avea prin urmare cu atât mai mare aptitudine de a sorbi, în ascuns, suculența veșnică a sugestiilor literare pe temă de realități erotice.
Dar secretarii de la anii 80 se împiedecau în oarecare delicatețe: așteptau să se răcească bine mortul înainte de a vărsa în public mizeriile lui ascunse: zece ani înseamnă că Pons avea un tact răbdător perfect elegant. Și apoi întreaga tratare e de o malițiozitate foarte politicos reținută. Este evident însă că, pe când Anatole France trăgea de moarte, devotatul său Jean-Jacques Brusson trebuia să fi isprăvit aproape corecturile. Câteva săptămâni după îngroparea eroului, cartea izbucnea, și o celebritate groasă era garantată secretarului pentru un an de zile.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Veronica Şerbănoiu in Critică literară
2 februarie 2012
Nu pot căra gândurile lumii, căci multe sunt dintr-un început adunate şi-s ude cărările vieţii, de lacrimi, iar marginile sunt acoperite de secetă. Nu mă pot ridica din colbul arşiţei zilei de ieri, ca să pot aduna spicele de mâine, când ploaia va cădea fără să mai fie cer. Un nor a mai rămas singuratic acolo unde a fost cerul, şi ca o ultimă speranţă, în puful lui s-a ascuns un singur viitor. Voi găsi oare ultimul drum spre ultimul început?
În cuibul vulturului, acolo sus, unde muntele întreabă acel viitor dacă mai sunt văi pe care să poată să meargă pe urma naşterii sale, a rămas un gol. Nu poate focul să ardă pietrele din mine, de prea mult rece, pentru că ele au aşteptat prea mult timp singure în trepte de iubire. Fără ele, casele fericirii au dispărut. Acolo, jos, fereastra mea de timp se uită la mine cu ochii magului de la răsărit. Apusul lasă roşul lumii de dincolo, aici. Pictorii timpului, pe şevalete uriaşe, încearcă să picteze înapoi cerul şi lumina, pentru a ne vedea soarta. Ei, încet, înmoaie pensule uriaşe în sângele soarelui şi ne pictează venele în loc de cer, însă în ele fără nimic, doar nişte tuneluri goale fără sens.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Viorel Muha in Eseuri
3 octombrie 2007
Aşa sunt eu azi: un om fără drum… un suflet închis în carapacea vieţii…
Gândurile îmi aleargă sălbatice prin toată fiinţa, nelăsându-se cuprinse nici măcar în frânturi de fraze. De ce simt viaţa atât de dezgolită de verbul „a fi”? Odată simţeam mângâiere în fiecare adiere de vânt, zâmbet în fiecare floare, linişte în fiecare nor, căldură în fiecare rază de soare.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Mirela Nicoleta Toniţă in Eseuri
