Maiorul Costache Filipescu, unul din cei mai frumoși și eleganți tineri din societatea Bucureștilor, avea un suflet entuziast și o elocvență naturală, care-și lua izvorul în comoara simțirilor patriotice ale inimei sale, în argumentele unei logici sănătoase și în farmecul plăcut a spirit tânăr, vesel, independent. Acel neprețuit dar a avut ocaziunea de să arăta într-o împregiurare foarte critică pentru țara românească, și a contribuit puternic a feri viitorul acestei provincii de un mare pericul. Cine nu-și aduce aminte de propunerea făcută în Camera Valahiei de un agent rus anume Trandafiloff, poreclit de Eliad Trandafil cu off în coadă, pentru exploatarea minelor din Carpați și pentru aducerea în țară a unui mare număr de mineori muscali? Guvernul de pe atunci (1844) sprijini orbește acea fatală propunere, și poate că ar fi izbutit în planurile sale dacă nu ar fi găsit pe băncile adunării un luptător curagios, un elocvent apărător a drepturilor naționale. Costache Filipesscu înspăimântat pentru Patria lui de scopul ascuns și perfid a lui Trandafiloff luptă trei zile ca un leu, în contra lui și a guvernului, electriză majoritatea deputaților prin cuvintele sale de adevărat orator, și sărmanul agent rus văzu toate țesăturile planului său rupte și spulberate de vânt. Mare pagubă că pe atunci nu erau stenografi, căci am putea azi admira procesele-verbale ale ședințelor acelei epoce interesante, și unii din oratorii noștri moderni, carii vorbesc atît de mult fără a zice nimic ar putea lua lecții din cuvintele lui Costache Filipescu, pentru ca să învețe a fi elocvenți, logici și folositori Patriei lor.

După acea frumoasă victorie, tânărul deputat român veni în Iași, unde primi cele mai călduroase felicitări din partea tinerimei din Moldova. Un mare banchet se organiză în onorul iubitului oaspete, și toată societatea îi făcu o primire ce semăna cu o adevărată ovație.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Memorii
Comenteaza! »

Emile Gebhart, de la Academia Franceză, fost profesor la Sorbona, scria în ziarul L’Opinion, din 28 martie 1908, următoarele:

„Un fait demeurera, pour les Francais, jusqu’a la fin des temps, incontestable, je dirais meme parole d’Evangile, s’il ne s’agissait d’Ernest Renan et de l’un des gestes les plus significatifs de sa legende. Tant que la memoire des hommes retiendra le nom et la souvenir du grand virtuose, il sera clairement etabli, par son propre temoignage consigne a la Revue des Deux Mondes, qu’en mettant le pied sur l’Acropole d’Athenes, l’ancien sulpicien fut pris comme d’eblouissement, recut un choc analogue a celui qui fit tomber Saint-Paul sur le chemin de Damas et prononca, en l’honneur d’Athena (on l’appelait alors Athene), cette priere, ou cette litanie, glorification de la Raison pure, de la Sagesse et de la Beaute… Toutes les occasions sont bonnes pour rendre aux candides auditeurs ou lectures la Priere sur l’Acropole. On la lut en musique a la statue meme de Renan, a Treguier. L’autre jour, a propos du grand Italien Carducci, mon confrere M. Richepin la rappela aux personnes qui n’y pensaient point. On oublie trop le demi-aveu de Renan, le papier (jauni, si je ne me trompe), retrouve longtemps apres et portant la Priere redigee, toute palpitante encore, au retour a l’Hotel d’Angleterre, rue d’Eole (detail ignore de ces messieurs). On ne reflechit pas assez a la figure meme de cet acte de foi paienne et rationaliste, oeuvre laborieuse d’erudition, plus semblable a la docte compilation d’une Encyclopedie allemande qu’a un elan spontane et naif de mysticisme. Je vois encore, en notre bibliotheque de l’Ecole Francaise d’Athenes ou Renan venait travailler a son gre, les monuments de philologie germanique d’ou il etait si facile de tirer le tresor d’attributs theologiques ou metaphysiques ou esthetiques d’Athena…”.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Critică literară
Comenteaza! »

Marţi, 17 septembrie 2019, la ora 18:00, Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneţia organizează, în prezenţa artistului vizual George Păunescu, vernisajul expoziţiei de pictură „Luminile Veneţiei” („Luci di Venezia”). Expoziţia aduce în atenţia publicului, în perioada 17–30 septembrie 2019, în Mica Galerie a Institutului, situată în Cannaregio 2212, 30121 Venezia (VE), 25 de lucrări, ulei pe pânză şi tempera pe carton, cele mai multe dintre acestea lucrate pentru expoziţia personală din oraşul lagunar, ce surprind instantanee peisagistice reprezentative pentru oraşul istoric italian.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Ştiri
Comenteaza! »

Scriitorii francezi clasici ne par adeseori, nouă modernilor, atât de expliciți, încât ne dau impresia că n-au deloc nevoie să fie explicați. Oamenii aceia se arată cu deosebire îngrijiți să se explice singuri. Cu băgare de seamă, ei își enunță judecățile, își definesc sentimentele, își demonstrează intențiile. Pe cât se poate, în grupuri de idei simetric dispuse, care uneori par a fi exact numărate, ca niște cifre frumoase trecute la condică pentru a fi adunate în josul feței, ori egal tăiată de pendulul neînduraților alexandrini, vorbirea clasică tinde oarecum la o simplicitate ultraelementară, la claritatea primară a propozițiilor rânduite cu didactică scumpătate în cărțile de citire. Și atât de mult pomenesc clasicii aceștia ei înșiși, direct, de claritate, simplicitate și rațională înțelegere, încât ne ispitesc a crede că pricepem și noi lucrurile de care vorbesc ei fără nici o silință, așa după cum ei se arată că înțeleg fără rest orice lucru de care mintea lor se atinge. Dar nu este în firea gândirii noastre de astăzi să creadă atât de simplu în perfecta realizare a vreunei clarități oarecare.

Tocmai plecând de la impresia aceasta inițială, noi ajungem a simți curiozitățile speciale ale literaturii de care vorbim, și acea renumită claritate însăși devine pentru noi problemă.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Critică literară
Comenteaza! »

Editura Humanitas Fiction așteaptă publicul la Librăria Humanitas de la Cişmigiu miercuri, 26 septembrie 2018, ora 19:00, la lansarea romanului „Cox sau Mersul timpului” de Cristoph Ransmayr – cea mai importantă voce a literaturii contemporane de limbă germană –, apărut recent în colecția „Raftul Denisei”. La eveniment vorbesc Thomas Kloiber, directorul Forumului Cultural Austriac din România, Vlad Zografi, romancier, dramaturg și eseist, Ioan Stanomir, scriitor și publicist și Marius Constantinescu, scriitor și jurnalist cultural. Moderatorul întâlnirii este Denisa Comănescu, director general al Editurii Humanitas Fiction.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Cărţi, Ştiri
Comenteaza! »

Una din schimbările cele mai caracteristice în istoria stilului de vreo șaizeci de ani – să zicem: de la simboliști încoace – a fost aceea care în scurt s-ar putea numi criza elocvenței. Arta literară europeană a trecut de la stilul discursului și al conversației la stilul meditației și al visării solitare. Literatura clasică veche, cea clasică nouă (clasicismul francez și imitațiile lui în celelalte țări), literatura romantică și prelungirile ei „realiste” sunt, general vorbind, elocvente: stilul lor, în oricare gen, este supus trebuinței de a comunica cu un public – public din fața unei tribune, sau public din salon, unde fiecare e pe rând orator și ascultător. De aici rezultă ceea ce străbunii și părinții noștri numeau stil curgător – și acest stil ei îl admirau absolut. Pentru dânșii, era de la sine înțeles că vorbirea literară trebuia să se poarte după obiceiurile și legile comunicării cu glas tare, după norme specifice oratorice sau după normele conversației între oameni binecrescuți, cu educație clasică. În acest punct tocmai s-a întâmplat revoluția literară de care vorbesc. Artistul european s-a dezbinat de public, adeseori în formă ostilă și provocătoare, a început să-l disprețuiască pe față și s-a făcut om singuratic, uneori foarte hapsân; s-a dedat fără rezervă meditației și visării independente de public, s-a făcut foarte învățat și misterios. Atunci s-a isprăvit cu stilul vorbit, elocvent sau amabil de dragul publicului. Artistul scrie pentru dânsul, ori pentru alți artiști – publicul va înțelege dac-o putea, și-i va plăcea ori nu… De altfel, acum ajungea a fi semn rău să placi publicului.

Fără îndoială, acestea trebuie înțelese în general: e vorba de direcția unei mișcări foarte largi și foarte adânci în viața literară; în detalii, excepții se găsesc destule. Anatole France a reprezintat cu perfectă îndărătnicie stilul vechi, cu toate că, în jurul lui, mișcarea de care vorbim se revărsa în forme violente; dar el părea că nu vede nimic, și-i sigur că n-a înțeles cât de puțin noutățile poeziei moderne. De aceea e foarte plăcut de citit cu glas tare din Anatole France, dar e ingrat, inutil și dăunător înțelegerii literare recitarea din autori specific moderni. De câte ori am auzit pe vreun iubitor al stilului vechi spunând că nu înțelege stilul nou, am putut observa că neînțelegerea, și prin urmare antipatia, venea tocmai de la această profundă schimbare în orientarea expresiei. Artistul vorbește singur sau, mai exact, gândește în vorbe; el își urmează firul gândului și al visului, și mersul lui e subtil, minuțios, ciudat, e, în sfârșit, așa cum e gândul și visarea în adevăr, nedichisite de dragul publicului.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Critică literară
Comenteaza! »