Pe cărarea de sub coastă, Loveț pădurarul urca încet, cu torba goală și cu pușca la spinare.

Un cuc nerod cânta aproape, între frasinii de pe culme; altul îi răspundea din vale. Și era pădurea de curând înverzită, și frunza fragedă râdea la soare, și tot codrul întinerit răsuna de cântece.

Sub fagul cel mare de la mijlocul coastei, Loveț se opri, răzimat în pușcă. Toate dealurile dimprejur își răsfirau în lumină, ca niște arici, spinările țepoase. Granguri zglobii fluierau din vârful arinilor, gaițe se strigau peste poiene și, de pe un deal pe altul, mierlele se îngânau cu melodioase glasuri. Și toată răsfățarea verde a pădurilor strălucea ca un rai, în dimineața de primăvară.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Povestiri
Comenteaza! »

I

D-a stânga Râului Doamnei, razna de satul Domnești, se vede o casă, albă ca laptele, cu ferestrele încondeiate cu roșu și albastru. Pervazurile ușei – curate ca un pahar; prispa din față – lipită cu pământ galben; pe creasta casei, d-o parte și de alta, scârție, la fitece bătaie de vânt, două limbi de tinichea, așezate pe două goange cât gâgâlicea. Curtea, îngrădită cu nuiele de alun; hambar de fag, obor de vite și grajd pus la pământ pe patru tălpoaie groase.

Ăst cămin fusese odinioară cu rost pe când trăia jupân Kivu. Fusese chiabur răposatul, dar biata Kivuleasă, rămasă singură, ca femeia, a luptat cu inima, iar nu cu gândul. S-a prăpădit cu firea, că Sultănica ajunsese fată mare.

Dar când e să-i meargă rău omului, pe orice-o pune mâna să sparge.

De câte ori n-o podideau lacrămile pe biata bătrână, privind acareturile mari, dar pline de sărăcie și de pustiu… Nu cerea de pomană… da’ și viața de azi până mâine viață e, or foc?

Doi juncănași, o vacă, doi cârlani, zece oi ș-un berbec e sărăcie lucie la o vatră de care alt’dată țineau opt perechi de boi ungurești, șase vaci cu ugerul cât căldarea, nouă cai iuți ș­o turmă de oi, ce umplea valea râului de behăit când coborau dinspre munte.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Povestiri
Comenteaza! »

– Hei, tu, cel ce te caţeri pe margini de lume şi ne trimiţi lumină prin întuneric, apoi cobori prin razele tale revenind cu aceaşi putere peste vremuri, multe mii, pătrunde în noi ca să răsărim la fel ca tine, în fiecare zi. Tu, de fapt, tot urci! Noi coborâm. Prometeu nu a murit, este tot acolo şi carnea sinelui său sfârşiată, curge peste noi cu durere. Tu trimiţi spre noi dreaptă linie şi noi stăm strâmbi, rotundul fiindu-ne curbura spinării aplecate, spre oameni de întuneric. Învaţă-mă şi pe mine cel ce renasc în fiecare zi, prin cei mulţi, noi cei care sunetul vieţii ţi-l dăruim, ridicând tremurânde gene prin pruncii noştrii cu ochii miraţi pentru prima oară în această lume, spre lumina ta, sămânţă de nou început, să ne trezim într-o zi la fel ca tine şi să avem aceeaşi putere.

9 voturi

Încarc...

Publicat de Viorel Muha in Eseuri
1 comentariu »

Ca orice cugetător solitar şi statornic, visam cândva să mă stabilesc în Capitală. Aglomeraţie cam mare pentru o sihăstrie, nimic de zis. Dar eşti aproape de edituri şi redacţii vestite. Locuri binecuvântate, unde poţi descărca în fiecare dimineaţă tot ce ai cugetat noaptea trecută. Viaţa mi-a făcut însă o frumoasă surpriză, detaşându-mă dincolo de Styx, adică tocmai la Petroşani. Am ajuns în Valea Jiului, teritoriu frământat social şi tectonic, căruia unii nu-i acordă nici măcar statut de provincie.

Mie îmi place mult acest loc. Contrar opiniei unor analişti superficiali, Valea Jiului este o zonă de mare profunzime. În mină, la o mie de metri adâncime, ochiul profan vede doar întunericul, materializat în cărbune. În schimb, gânditorul subtil discerne imediat codrii pietrificaţi ai altor ere, în care fizicul aproape că se pierde, copleşit de metafizic. Nicăieri nu poţi coborî în timp mai profund ca în Valea Jiului. Dumnezeu a plasat Raiul în cer, iar Iadul undeva sub pământ. Nu întâmplător, ocnele au fost desemnate în trecut ca locuri de penitenţă. Aşadar, munca în subteran este grea şi umilitoare. Unii cred că oamenii se coboară atât de jos numai pentru a se spăla de păcate. Sunt galerii în care muncitorul transpiră un litru pe oră. E uşor de socotit, metaforic vorbind, că din adâncuri izvorăsc râuri mari de sudoare, care au pus ani mulţi în mişcare morile poeziei militante.

7 voturi

Încarc...

Publicat de Valeriu Butulescu in Tablete, Umor
1 comentariu »

Mergem să tragem un chiolhan, să tragem un chef, un spriţ şi ceva afumătură, ceva proaspăt, o ieşire, să uităm biroul şi asfaltul, să ne recuperăm. Aşa era pusă de un control sau de o inspecţie. Tovarăşii aveau grijă întodeauna ca inspecţia sau controlul să fie anunţate sau să sugereze că sunt iminente, în funcţie de cel controlat, de capacitatea sau de resusele respectivului.

Astfel, localitatea, instituţia, întreprinderea, şcoala, cooperativa agricolă sau sfatul popular începeau să fiarbă, în întâmpinarea evenimentului. Aceste controale reprezentau un eveniment câteodată foarte important în viaţa anostă şi monotonă a unor localităţi.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Viorel Muha in Memorii
Comenteaza! »