Search Results

 17 mai 2022

Mama

„Mama”, în regia lui Cristi Juncu (traducerea: Bogdan Budeș), o farsă neagră, așa cum își intitulează piesa autorul Florian Zeller, are premiera pe 19 și 20 mai 2022, de la ora 19:30, la Teatrul Nottara, Sala George Constantin. Spectacolul oferă ocazia publicului să revadă o actriță de excepție, Catrinel Dumitrescu, într-un rol complex, nuanțat, plin de forță și de sensibilitate în același timp. În povestea emoționantă a lui Anne, Catrinel Dumitrescu este însoțită de Sorin Cociș, Rareș Andrici/Vlad Bălan, Diana Roman/Alexandra Murăruș. Scenografia este realizată de Carmencita Brojboiu, iar muzica originală este semnată de Cristina Juncu.


Continuare »

SlabAcceptabilOKBunExcelent fără voturi
Încarc...
 27 august 2019

„Oscar Wilde” de Dimitrie Anghel

Gândesc la soarta scriitorilor noștri, ce tristă și sarbădă este pe lângă aceea a scriitorilor din țări străine. Unde-i vremea când vechii trubaduri străbăteau lumea, ducând cuvintele înaripate și sonore din oraș în oraș, din castel în castel? Unde sunt serbările acele fastuoase, în care se dădea lupta pentru frumos, unde mai sunt jutele și turnois-urile de aezi inspirați care veneau să se măsoare în puterea cântecului, unde mai e melancolicul Wolfram să-și suspine, înstrunindu-și harfa, romanța la stea, ori impetuosul Tannhäuser să preamărească voluptatea amorului…

S-a perdut obiceiul serbărilor de mult. În vastele săli goale în care locuiesc baronii ori prinții noștri, nu se obișnuiesc serbări, pe înaltul scărilor de marmoră nu mai stă cel ce ținea în mâna lui ridicată șoimul pe care magnați și seniori se întreceau să-l ieie, ca un semn că-și iau asupră-și toate cheltuielile serbărilor.

Viața noastră e mizeră și cenușie, izvoarele de inspirație nu le putem lua decât din cărți, ochii noștri nu se pot înveseli de fastul serbărilor, în care se răsfățau splendorile aurului și al mătăsurilor. Sufletul trist, în orele lui de melancolie, n-are ce să-și aducă aminte. Veacul nostru practic i-a îmbrăcat pe toți laolaltă cu aceleași haine fără strălucire, serbărilor de gală le-a dat fracul sinistru, zilelor celorlalte, livreaua hainei de muncă.

Continuare »

SlabAcceptabilOKBunExcelent fără voturi
Încarc...
 12 august 2019

„Pelerinul pasionat” de Dimitrie Anghel

Dimitrie AnghelTeoria dezrădăcinaților lui Barrès nu e totdeauna adevărată. Cel tare, ori de unde ar pleca, fără a privi cu regret peste umăr casa părintească și orașul unde s-a născut, nu va pieri. Nu va pieri când ochii lui vor fi țintiți spre o stea călăuzitoare.

În monstruosul oraș, adevărat Babilon modern, spre care aventurieri și trubaduri, speculanți și hetaire se îndreaptă ca să-și caute norocul, mulți cad striviți, alunecând din ce în ce mai jos, când poate stând în locul lor de baștină ar fi putut fi elemente utile și ar fi fost la adăpostul nevoilor zilnice. Mediocritatea însă e menită oriunde să piară, dar din grămada asta de halucinați și căutători de himere, unii totuși ajung, și atunci strălucirea lor devine mondială. Parisul consacrează și dă aureola aleșilor care au stăruit pentru un ideal și nu și-au întors o clipă ochii de la steaua care i-a călăuzit spre dînsul.

Continuare »

SlabAcceptabilOKBunExcelent fără voturi
Încarc...
 19 iulie 2018

Suferinţa ca imposibilitate posibilă

Suferința este înspăimântătoare.

Și dacă s-ar limita numai la atâta, să înfricoșeze sufletul din om, încă ar fi bine și tolerabil. Dar nu, suferința nu se mulțumește cu resturi de coșmar, ea ori este totală, infinită ca intensitate și atât de copleșitoare, încât până și energia pură din care e alcătuit sufletul se simte, ca orice bucată brută de materie, strivită și stoarsă de conținut, ori complet absentă din ființa celui pe care ar fi putut în alte condiții să-l distrugă.

Suferința trebuie musai să fie desăvârșită și perfectă. Ea nu suportă grade de comparație și cel mai mult urăște să fie asemuită altor trăiri, altor stări care din când în când mai sunt în tranziție prin om.

Continuare »

SlabAcceptabilOKBunExcelent fără voturi
Încarc...
 28 mai 2018

„Obiecţii lui Flaubert” de Paul Zarifopol

Acum doisprezece ani se împlinise un secol de la nașterea lui Flaubert. Frederic Masson, secretarul Academiei, om de bine și autor al multor volume asupra lui Napoleon, a refuzat să vie la serbare, fiindcă Flaubert a fost anarhist și a ponegrit familia franceză. O parte din presă a protestat atunci împotriva lui Masson, dar nimeni, mi se pare, n-a pomenit că acum patruzeci de ani familia franceză a fost apărată contra lui Flaubert de către un literat, obscur ce-i dreptul, Henri Laujol, sprijinit însă cu energică simpatie de Anatole France.

Pe atunci, France ținea mult la romanele lui Feuillet, se emoționa gingaș de lirica lui Coppee, și Gyp îi plăcea cu deliciu: nu era, prin urmare, deloc anarhist și se avea deci bine cu „familia franceză”. În urmă, ideile lui s-au întors, putem zice, pe dos. Familia, statul și multe alte lucruri sfinte – nu numai franceze, ci oricare – au fost tratate în cărțile lui cu un haz minunat și cu o lipsă de respect desăvârșit. „Evoluțiile” lui au, incontestabil, eleganța violenței. E adevărat nostim și drăcos când același om zice, despre același lucru, azi așa, mâine din contra. Inconsecvența are farmec ștrengăresc. Dar în exercitarea acestei cochetării cronice, France a pus uneori, parcă, un fanatism care strică jocul: de exemplu, atunci când se avea bine cu Feuillet, Gyp, Coppee, deci cu familia franceză, a tratat, de dragul acestei familii, cu prea accentuată înverșunare pe anarhistul Flaubert. Nu-i vorbă, el nu-i face atâta cinste ca Masson, încât să-l numească anarhist – un calificativ cu oarecare prestigiu atunci când se aplică intelectualilor – ci îi zice de-a dreptul: prost, Don Quichotte, paiață dizlocată, și la urmă, spre mângâiere, „ce pauvre grand ecrivain”. E destul de tare.

Continuare »

SlabAcceptabilOKBunExcelent fără voturi
Încarc...
 17 ianuarie 2018

Când aforismul întâlneşte poezia: dragoste la prima vedere?

Născut în 1957, traducător, specialist în literatura italiană vulgară şi neo-latină a Renaşterii (Colonna, Sannazaro, Marullo, Poliziano, Boiardo mai ales), profesorul François Vaucluse locuieşte în mod obişnuit la Merano (Haut-Adige), Italia.

Binecunoscut atât în Franţa, cât şi în Italia, autorul a publicat sub pseudonim în diverse reviste precum: les Cahiers du chemin sau Promesse. Ultimele sale lucrări sunt: „L’amitié des peintres” (2008), „Le Bandeau d’Éros” (2012), „Modernes et post-modernes” (sub tipar). Autor al unei Arte a puţinului („L’Art du peu”), tradusă în limba română de MariAnne, recent publicată în Citatepedia, François Vaucluse este cunoscut publicului român amator de aforisme datorită participării sale la Festivalul International al Aforismului de la Tecuci, 2017.

Continuare »

SlabAcceptabilOKBunExcelent 29 voturi
Încarc...


Rezultatele cautarii dupa 'absent'.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

mai 2024
L Ma Mi J V S D
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
2728293031  

Arhiva

Categorii

Meta

Fani pe Facebook

Cele mai recente comentarii