27 august 2019

„Oscar Wilde” de Dimitrie Anghel

Gândesc la soarta scriitorilor noștri, ce tristă și sarbădă este pe lângă aceea a scriitorilor din țări străine. Unde-i vremea când vechii trubaduri străbăteau lumea, ducând cuvintele înaripate și sonore din oraș în oraș, din castel în castel? Unde sunt serbările acele fastuoase, în care se dădea lupta pentru frumos, unde mai sunt jutele și turnois-urile de aezi inspirați care veneau să se măsoare în puterea cântecului, unde mai e melancolicul Wolfram să-și suspine, înstrunindu-și harfa, romanța la stea, ori impetuosul Tannhäuser să preamărească voluptatea amorului…

S-a perdut obiceiul serbărilor de mult. În vastele săli goale în care locuiesc baronii ori prinții noștri, nu se obișnuiesc serbări, pe înaltul scărilor de marmoră nu mai stă cel ce ținea în mâna lui ridicată șoimul pe care magnați și seniori se întreceau să-l ieie, ca un semn că-și iau asupră-și toate cheltuielile serbărilor.

Viața noastră e mizeră și cenușie, izvoarele de inspirație nu le putem lua decât din cărți, ochii noștri nu se pot înveseli de fastul serbărilor, în care se răsfățau splendorile aurului și al mătăsurilor. Sufletul trist, în orele lui de melancolie, n-are ce să-și aducă aminte. Veacul nostru practic i-a îmbrăcat pe toți laolaltă cu aceleași haine fără strălucire, serbărilor de gală le-a dat fracul sinistru, zilelor celorlalte, livreaua hainei de muncă.

Și eu, în viața mea vagabondă, am avut norocul, cu toate aceste, să întrevăd pe un poet care a cunoscut toate strălucirile, care a urcat toate culmile și s-a bucurat de toate splendorile. Era un mort însă acuma, un lunatic trist ce purta pe fața lui o lumină astrală, un postum întârziat printre cei vii, un reflex rătăcit a unei magice oglinde. Ca o lacrimă ce stă atârnată pe marginea unei pleoape gata să cadă, așa stătuse și omul acesta trist pe marginea unei prăpăstii. Negurile cenușii răscolite din fund parcă se ridicase și i se prinsese în plete. Picioarele îi tremurau de spaima adâncului și ochii îi păreau ca a păsărilor ce se feresc de lumină. Lipsită de splendoare era haina lui, și în mulțimea anonimă în care se amesteca, nimeni n-ar fi bănuit agonia unui luceafăr. Trist și singur ca un Ahasver modern rătăcea, și fără să-l urmărești puteai să fii sigur încotro se îndrumă pașii lui. La Calissaya, în fața râului tulbur ce trecea necurmat, făcându-se una ca scaunul, cel ce fusese mai mult decît un om, se strângea timid, parcă ar fi vrut să-și piardă trupul și să devie imaterial, scârbit de închisoarea de humă în care fusese condamnat. O licoare opalină, ca o apă lunară, se strevedea în paharul pus dinaintea lui, și el sorbea necurmat dintr-un pai otrava care poate îl făcea să uite cine era. Pleoapele i se lăsau grele pe moartele globuri, și stând așa, visa cine știe ce visuri de înger căzut.

Și eu, ca unul ce cetisem pe „Dorian Gray” și mă îmbătaseră de atâtea ori, în anii mei de atunci, de nestematele semănate în „Casa grenadelor”, care plânsesem pe tristele pagini din „De profundis”, eu care auzisem și știam cum fusese primit acest prinț al poeților în Paris, cum elita întreagă a cugetării venise să se prosterne cu osanale și cu flori în fața acestui ales al muzelor care-și arunca banii și paradoxele cu atâta dărnicie la cele patru vânturi, stam și priveam la el, și nu-mi puteam închipui cum poate să te legene și să te ocrotească soarta, hărăzindu-ți toate darurile, și apoi să te degradeze brusc, să-ți ieie luminile din ochi și razele de pe frunte, să-ți stângă fantasmagoria mirajurilor și să te condamne să supraviețuiești ruinei tale. Așa mă gândeam eu, dar el își urma visul său, rigid și absent, ca din piatră făcut.

Și când se ridica, tîrziu, cu înalta sa statură, ca să plece, ce-l ce-și pierduse aripile privea uimit la mine și nu știa desigur că un suflet se înduioșase lîngă el, că un necunoscut venit de departe visase pe strălucitoarele lui pagini, că un poet infim plângea poema unui Lucifer.

Licoarea opalină sorbită încet, încet, îl făcea poate să mai creadă posibilă viața, să întrevadă o renaștere, căci nu e cu putință ca acel ce a fost stăpân pe o așa splendidă comoară s-o fi cheltuit pân’ la fund. Pietre scumpe trebuie să mai fi rămas în el, și desigur că în orele aceste tulburi își mai aruncau strălucirile lor fantastice. Greu de crezut că funebra noapte să fi fost atît de biruitoare și să-i fi întunecat cu desăvârșire licăritoarea lui minte.

Dar îngerul căzut se strecura în mulțime și pornea iarăși singur, înalta lui statură se încovoia ca de greutatea aripelor ce le purtase odată și se pierdea ca o umbră rătăcită.

Și apoi, ce preț are viața față cu atâta strălucire și ce poate moartea contra celui ce a învins-o. Steaua spre care și-a ridicat harfa Wolfram va răsări totdeauna, și cine va ști s-o cânte poate să-și închidă ochii liniștit.

SlabAcceptabilOKBunExcelent fără voturi
Încarc...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook