În viaţa fiecăruia dintre noi se întâmplă „minuni”. Unele ne marchează pe loc, pe altele le uităm, dacă nu vedem imediat semnificaţia lor sau impresia este umbrită de spaimă sau un alt sentiment mai puternic. Cele mai multe se petrec sub forma unei viziuni, a unui vis sau a unei întâmplări neobişnuite, pe care le povestim la nesfârşit. Acul fin al repovestirii sapă adânc în memoria noastră un cântec al cărui înţeles se pierde continuu în inflexiunile vocii, în nuanţele cuvintelor, acoperind impresiile succesive cu un verni pentru icoane. În cele din urmă, începem să ne simţim asemeni unui ghid într-o casă memorială…
Am încercat de câteva ori acest sentiment greu de îndurat, de a-mi privi propriile trăiri sau „minuni” ca pe simple imagini pictate în cuvinte, mereu retuşate de privirile ascultătorilor: un pic de roşu aici, la scena asta, pentru îndoiala ta, un pic de galben strălucitor dincoace, pentru mirarea lui, un pic de verde acolo, pentru înţelegerea ei spirituală, un pic de negru dincolo pentru neîncredere… Dar sunt minuni simple, nespectaculoase, pe care nu le înregistrăm ca atare, sunt întâmplări de viaţă de o formidabilă naturaleţe, cum ar fi dragostea unui om pentru un câine, cum ar fi devotamentul unui câine pentru un om. O astfel de minune vreau să vă povestesc, o singură dată, asa cum mi-o amintesc, fără să ştiu sigur, ca în orice minune, dacă faptele s-au petrecut întocmai.
Anul 2012 este declarat “Anul dialogului intercultural: Uniunea Europeană – China” și își propune să promoveze și să consolideze înțelegerea reciprocă prin schimburi culturale, să dezvolte o cooperare structurală între poporul chinez și instituții culturale ale Uniunii Europene, să stabilescă un dialog pe termen lung despre politicile privind aspecte de interes comun.
Monumentele antice ne dau indicii despre civilizațiile uimitoare din trecut – însă ele se află sub amenințarea poluării, războiului, neglijenței. Ben Kacyra, care a inventat un sistem inovator de scanare 3D, își folosește invenția pentru a scana și conserva patrimoniul mondial în detaliu arhivabil. (Urmăriți până la sfârșit pentru o mică demonstrație.)
Când simt că am ajuns la un capăt de drum, că o anumită situaţie de viaţă m-a făcut şah-mat, dărâm piesele şi încep un nou joc. Condiţiile exterioare ale vieţii nu se schimbă, aşa cum nu se schimbă nici tabla de joc, nici piesele, nici regulile, însă tactica va fi alta, înţelegând prin asta atitudinea mea faţă de joc.
Pe de-o parte, sunt zile în care nu găsesc bucurie în ceea ce fac, deşi ştiu că ea există, aşteaptă doar să o redescopăr. De exemplu, mă stresează faptul că trebuie să învăţ şi nu mai am timp de citit beletristică, dar când mă cufund în studiu mă simt fericită. Seara, mă stresează gândul că a doua zi trebuie să merg la serviciu şi nu mai am posibilitatea să mă plimb dimineaţa pe malul mării, dar când sunt la serviciu, mă simt bine. Fericirea nu este în afara mea, ci în mine, şi ea nu alege să se manifeste într-un loc sau în altul, într-o împrejurare sau alta. Să accept să fiu acolo unde sunt sau urmează să fiu, făcând ceea ce fac sau urmează să fac, fără să mai amestec lucrurile, iată secretul fericirii.
După „Edward Mâini-de-foarfece”, „Charlie şi Fabrica de Ciocolată”, „Legenda călăreţului fără cap” şi „Sweeney Todd”, regizorul Tim Burton şi Johnny Depp fac din nou echipă într-una din cele mai excentrice producţii Disney, „Alice în Ţara Minunilor” („Alice in Wonderland”). Interpretarea unică a poveştii, distribuţia impresionantă şi efectele nemaivăzute sunt tot atâtea motive de încântare pentru cinefili, care pot urmări acum filmul pe Blu-ray şi DVD.
În acest scurtă prezentare, Marisa Fick-Jordan relatează despre cum un mic sătuc Zulus de împletitori în sîrmă au construit o piaţă la nivel mondial pentru obiectele lor impecabile.
În viaţa fiecăruia dintre noi se întâmplă „minuni”. Unele ne marchează pe loc, pe altele le uităm, dacă nu vedem imediat semnificaţia lor sau impresia este umbrită de spaimă sau un alt sentiment mai puternic. Cele mai multe se petrec sub forma unei viziuni, a unui vis sau a unei întâmplări neobişnuite, pe care le povestim la nesfârşit. Acul fin al repovestirii sapă adânc în memoria noastră un cântec al cărui înţeles se pierde continuu în inflexiunile vocii, în nuanţele cuvintelor, acoperind impresiile succesive cu un verni pentru icoane. În cele din urmă, începem să ne simţim asemeni unui ghid într-o casă memorială…
Încarc...
