Au venit gâștele?

Vestea cea mare ne-a umplut de neastâmpăr, pe tovarășul meu și pe mine, fiindcă amândoi aveam pasiunea vânatului de baltă.

În fiecare an la începutul primăverii o viață nouă și zgomotoasă se abate prin stuhurile bălților mari dinspre Ungheni. Un norod nenumărat de gâște sălbatice și gâlițe, sosite în lungi stoluri migratoare din ținuturi necunoscute, rațe și rățuște de douăsprezece soiuri, lișițe, bâtlani și pescăruși cu aripi elegant arcuite, nagâți, grauri, ciori băltărețe și alte zburătoare misterioase care n-au nume pun stăpânire odată cu dezghețul pe toată revărsarea apelor și împărăția trestiilor dintre zăvoaiele Prutului și matca cea înșelătoare a Jijiei, care curge pe-aici domol ca un curent submarin printre maluri nevăzute.

Sus, pe culmea dealului din față, castelul prințului Sturza, alb și ireal ca palatul lui Papură-vodă, pare un miraj proiectat în văzduh de lumina apelor. De la poalele lui, se desfășoară, cu oglinzi neclintite de oțel întunecat și ostroave lungi de drinduri înverzite proaspăt în lucirea primăverii. Stoluri de rățuște dau necontenit ocoluri pe deasupra, încurcând în belțuri și ochiuri capricioase un fir nevăzut, pe care la urmă îl înnoadă brusc într-un pâlc de trestii înalte. Și balta toată gârâie, și miaună, și cântă-n soare cu glasuri multiple și stranii, de-ți pare că ai descins aievea pe altă planetă mai tânără sau, cu milioane de ani în urmă, în luminoasa eră a primăverii pe pământ.

Nicăieri patima vânătorească nu-ți oferă o emoție mai aleasă. Și nicăieri focul de pușcă nu-ți poate dărui surprize mai variate.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Povestiri
Comenteaza! »

În interviurile acordate lui Claude-Henri Rocquet, Mircea Eliade îşi dezvăluie structura bipolară, relevând complementaritatea existentă între omul de ştiinţă (a cărui operă se bazează pe logică şi rigoare, având drept scop transmiterea de informaţii) şi, pe de altă parte, scriitorul ce-şi clădeşte producţiile pe resorturile inepuizabile ale imaginaţiei. Asistăm în felul acesta la apariţia a două regimuri, unul diurn şi altul nocturn, ilustrare supremă a principiului coexistenţei contrariilor, potrivit căruia un lucru nu poate exista fără opusul său. Spre deosebire de activitatea literară, care reclamă dezlănţuirea fanteziei, operele ştiinţifice presupun clarviziunea regimului diurn, adică prezenţa luminii ca simbol al cunoaşterii. Fiind o întruchipare a lucrurilor neclare, schimbătoare, umbra i se opune luminii, constituind un mediu de trecere înspre impenetrabilitatea nopţii. Negând puritatea imaculată a zilei, întunericul provoacă reîntoarcerea lumii în haos: contururile obiectelor dispar, totul degenerând într-o profundă obscuritate.1

Pe o asemenea structură bipolară se axează şi „Domnişoara Christina” (1936), primul roman fantastic de certă valoare în literatura română. Încă de la apariţia cărţii sale, Mircea Eliade atrage atenţia asupra particularităţii fantasticului din această creaţie, un fantastic diferit întâlnit în proza anterioară, precum „Isabel şi apele diavolului” sau „Lumina ce se stinge”. Este vorba de un fantastic de stringente folclorică, prezent şi în operele altor scriitori români, ca de exemplu I.L. Caragiale, Ion Agârbiceanu, Cezar Petrescu, Vasile Voiculescu sau Ştefan Bănulescu.

6 voturi

Încarc...

Publicat de Genovica Manta in Articole, Cărţi, Dragoste, Folclor, Fragmente literare
5 comentarii »

Primele pagini ale volumului „Taina şoaptelor” de Costel Macovei, apărut la Editura Lumen:

Despre ce să mai vorbim dac-ar fi să povestim? Despre prinţi? Despre prinţese? Zâne care viaţa-ţi ţese? Cosânzene? Feţi-Frumoşi? Împăraţi mai pântecoşi? Cai cu aripe-nstelate? Zmei făloşi sau solzoşi? Despre babe urâcioase, răpciugoase şi buboase? Sau pitici foarte mici? Ori castele înceţoşate cu fantome preumblate? Poate despre… Ei? Ce-aţi zis? Cum? Înca nu v-aţi decis? De n-aveţi nimic de zis, vă propun… să… da’ acum… Haideţi să pornim la drum!

3 voturi

Încarc...

Publicat de Costel Macovei in Cărţi, Fragmente literare, Poveşti
Comenteaza! »

În apropierea celui mai important eveniment al creștinătății, Romfilatelia introduce în circulație vineri, 2 aprilie 2021, emisiunea de mărci poștale „Sfintele Paști 2021”, care comemorează momente cruciale din viața lui Iisus Hristos – Intrarea în Ierusalim, Cina cea de taină și Învierea.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Ştiri
Comenteaza! »

M-am gândit adesea, nu cu puțină nedumerire, la soarta ciudată a lui Conrad Purces dintr-o țară lipsită de atingere cu marea ajunse tocmai să fie un povestaș al mării, și într-o limbă ce nu-i aparținea, ce o vorbise până la moarte cu un vădit accent străin. Încă la vârsta de nouă ani, uitându-se odată la harta Africii, puse degetul pe un cuprins atunci nedescoperit și zise: „Când voi fi mare, acolo mă duc!”

Uitase, firește, de aceasta: dar, peste un sfert de veac, în drumu-i spre Congo se va fi mirat și el de realizarea unei atari presimțiri, precum s-a mirat neîndoios și de imboldul timpuriu ce-l duse, împotriva tuturor stăruințelor, departe de căminul strămoșesc, pe întinsul mărilor. Nu împlinise nici șaptesprezece ani, când sosi în Marsilia, unde, îmbarcându-se pe un vas cu numele parcă nadins născocit de „Tremolino” și colindând Mediterana. Legănându-și întâile avânturi ale tinereții în largul zărilor mișcătoare, în dulcea lumină, în farmecul nestinselor tradiții clasice. natural era să n-o uite nicicând și s-o proslăvească în pagini numeroase, mai ales din cartea sa „The Mirror of the Sea”:

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Eseuri
Comenteaza! »

I
De o săptămână mă aflam la Florența, alergând în toate zilele, de dimineață pân-în seară, prin deosebitele părți ale orașului, spre a vedea nenumăratele minuni cuprinse în sânul său; la tot pasul un nou lucru vrednic de laudă se arăta ochilor mei și îmi insufla un sfânt respect pentru maeștrii nemuritori care au înzestrat patria lor cu atâtea podoabe ce fac mirarea călătorilor. Când a da Dumnezeu (ziceam în mine, în fața unui monument sau a unui tablou) să avem și noi în Moldova un Raphael, un Michel Ange, ale căror produceri minunate să poată atrage ochii și laudele națiilor asupra noastră!” Dar aceste visuri mândre făceau loc îndată altor idei trezite în minte-mi prin priveliștea vreunei alte capodopere de zugrăvie sau de arhitectură ce se înfățișa ochilor mei, căci obiectele de artă sunt atât de multe în Italia și mai ales cu așa talent lucrate, încât călătorul nu mai are vreme nici să gândească, ci își simte ființa cufundată într-o mirare îndelungată și plină de plăceri. El în trecerea sa prin Italia gustă o viață nouă, necunoscută; și când iese de pe țărmurile acelui pământ poetic, atunci i se pare că s-a visat zburând printr-o câmpie îmbogățită cu toate podoabele raiului.

Într-o duminică, trecând pe piața de Domo, văzui o mulțime de echipajuri așezate în linie, în fața catedralei Santa Maria del Fiore, ce se găsește în mijlocul pieței; și îndemnat de curiozitatea de a vedea damele aristocrate din Florența, intrai în ea. Priveliștea ce mi se înfățișă mă umplu de un sentiment atât de puternic și de sfânt, că rămăsei împietrit ca statuia sfântului Ioan lângă care mă aflam. Biserica era luminată de vro câteva candele ascunse pe după coloane, încât razele lor aruncau o lumină slabă, ca glasul cel de pe urmă al unui om ce moare, și misterioasă ca sfintele taine ce se serbau înaintea veșnicului părinte. Un popor întreg sta îngenuncheat în fața altarului și cufundat în dulcea mângâiere a rugăciunii; glasul răsunător și plin de melodie al organelor zbura prin nourii de tămâie ce se ridicau în văzduh și vuia ca o harpă cerească ce părea că cheamă sufletele la pocăință. Un aer de sfințenie ce-ți răcorea inima de toată durerea domnea asupra tuturor acelor capete plecate…

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Memorii
Comenteaza! »