Dacă ar ști omul unde-l pot purta, pașii vieții, mintea, curajul, câteodată prostia sau disperarea… Însă dorința de a fi liber, nu o poate opri nici moartea. Libertatea nu ne-o dă și nici nu ne-o poate lua nimeni. Aceasta s-a născut odată cu noi. Ea este sacralitatea eului nostru. Ea este altarul pe care ne picurăm lacrimile adevărului când suntem privați de el. Acolo, în ea, în noi, ne închinăm și suntem siguri, că nimeni nu poate ajunge la noi. De aceea, mulți oameni adevărați au rezistat la cele mai cumplite încercări, torturi, presiuni, căci aceștia au în ei un altar al libertății, altar frumos, ca un Isus viu care le vorbește. Cu ea, libertatea, în fața acestui altar ne naștem și-n ea murim, căci și moartea este o parte a libertății.

Sunt însă oameni, care au în ei altarul satanei. Aceștia se hrănesc cu libertatea altora, aceștia se bucură și chicotesc construind în ei morminte de nedreptăți. Ei nu pot însă să îngroape adevărul sau libertatea în aceste morminte. Ei fură adevărul, îl stâlcesc, îl chinuie, îl torturează, apoi încearcă să-l distrugă, să scape de minciună și de crimă, dar nu reușesc. Ei nu lasă decât pârjol în urma lor, pârjol de suflete ucise, însă adevărul nu poate fi, nici îngropat, nici ars, nici distrus. El iese mai devreme sau mai târziu la lumină. De ei, de oamenii răului, voi vorbi altădată.

3 voturi

Încarc...

Publicat de Viorel Muha in Memorii
Comenteaza! »

Revista lunară de satiră şi umor „Haz de Necaz” publică, în numărul 14 din iunie 2001, pe o pătrime de pagină, următoarele precizări ale lui George Corbu:

Prietenia (nu doar literară) ce m-a legat de emeritul umorist şi epigramist Mircea Trifu (24.02.1922 – 20.06.1994) stă la originea a ceea ce avea să devină „Războiul (duelul) sutei de sonete”. În compania, ilustră, a mult talentatului coleg, am purtat cea mai paşnică bătălie de-a lungul primelor trei luni ale anului 1970. Cele 101 sonete scrise atunci – probabil, cel mai lung duel de acest gen din literatura română – au avut ca martori pe Tudor Muşatescu şi Mircea Pavelescu, iar ca arbitru pe Victor Eftimiu. Ele îmbracă astăzi haina tiparului, înainte ca vreun editor, în a cărei venire mai sper, să le ofere veşmântul aristocratic al unei cărţi, aşa cum, de altfel, şi-au dorit protagoniştii acestei confruntări ironico-umoristice.

Meritul esenţial în acest inedit încă fapt literar – din care antologia umorului liric îşi va recruta, poate, unele piese de rezistenţă (modestia este virtutea mediocrilor), revine strălucitului confrate Mircea Trifu care, lansând provocarea, a dat startul impresionantei competiţii.

Să mi se îngădue, până la împlinirea sorocului strângerii acestor creaţii într-un volum, a-i aduce încă şi încă, omagiul meu devotat incomparabilului Mircea Trifu, pentru strălucirea cu care a slujit decenii de-a rândul epigrama românească.

Nu este, cred, lipsit de interes să amintesc faptul că despre existenţa acestui virtual volum făcea referire însuşi Mircea Trifu, anunţându-l, printre cărţile în pregătire, pe clapeta copertei primului său volum („Epigrama”, Bucureşti, Editura LITERA, 1976).

2 voturi

Încarc...

Publicat de Gheorghe Culicovschi in Epigrame, Poezii, Umor
2 comentarii »

Capitolul întâi al romanului „Exmatriculat din viaţă!” de Georgeta Nedelcu:

– Prima parte –

Seara era liniştită, dar înorată. Aerul era cât se poate de apăsător. Freamătul îndepărtat al străzii abia se auzea.Viaţa e frumoasă! Trăind! Trăind pur şi simplu!

Când eram domnişoară, căutam cu înfrigurare formele de viaţă miraculoase care să mă împace cu mine, cu lumea şi cu Tatăl Ceresc! Dar nu găseam nimic din toate astea, deoarece îmi doream prea multe deodată. Vroiam să fac atât de multe lucruri care să sfideze timpul şi… moartea!

Şi nici cu lumea nu mă prea împăcam, căci mi se părea că aşteaptă de la mine numai ceea ce eu nu îi puteam oferi. Nici cu Dumnezeu nu eram împăcată, pentru că, de multe ori, îşi întorsese faţa de la mine. Fără o familie a mea, întemeiată după nişte reguli sănătoase, nu puteam să am un sens în viaţă. Mă întrebam de multe ori: ”Oare, sunt eu destul de puternică, încât să pot spera atât de mult?” Fiecare zi înseamnă pasul făcut pe încă o treaptă a cunoaşterii, o nouă etapă de muncă pentru noul asalt.

5 voturi

Încarc...

Publicat de Georgeta Nedelcu in Cărţi, Fragmente literare
Comenteaza! »

Scrijelite de răni, degetele sufletului meu îngheţat de suflul iubirii, degete agăţate de scara lumii şi de trepte spre lumină, încearcă să refăurescă o poveste din începuturi şi sfârşituri irepetabile, de unde să poată reveni într-un nou început pentru fiecare nefericire. Ca într-un joc de poker unde se joacă destine, caut cartea destinului meu, să o pun pe masă, ca să înving această viaţă. Şi doiul, care este cea mai mică carte, îmi spune că şi ea este o carte de viaţă. Şi regii şi cavalerii timpurilor trecute spun rănilor sufletului meu agăţat de o creangă ruptă de timp: nu dispera, căci vei rezista. Este jocul cel mare al pierderii din viaţă, când toate focurile lumii îţi pot pârjolii inima într-o carte nenorocoasă. Este jocul tuturor izvoarelor de bucurie, izvoare ce din ceruri de stele şi soare, îşi pot revărsa ape de fericire, dacă dă norocul peste tine, să ai în viaţă, o carte norocoasă.

2 voturi

Încarc...

Publicat de Viorel Muha in Memorii
Comenteaza! »

Fragmente din volumul „Scriitori francezi”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978 – autorul articolului este Irina Eliade:

„În 1778, când Voltaire se întoarce la Paris pentru a asista la premiera ultimei sale tragedii, Irène, întreaga populaţie pariziană aclamă pe ‘patriarhul’ din Ferney, văzând în el nu numai un autor genial, ci şi un apărător al celor nedreptăţiţi. În ochii celor care trăiesc astăzi, Voltaire este unul dintre marii cutezători care au luptat neîncetat împotriva superstiţiei, prejudecăţilor, intoleranţei şi a tuturor teoriilor menite să acrediteze – aşa cum spune el – ‘istorii romanţate ale omenirii’, unul dintre marii jurnalişti care au izbutit să creeze un curent de opinie fără precedent în istorie şi autorul unor admirabile povestiri cu substrat polemic, moralizator sau filosofic, cea mai cunoscută fiind Candide ou l’Optimisme (Candide sau Optimismul). După cum se ştie, pentru a infirma teoria lui Leibniz, Voltaire imaginează o serie de aventuri în urma cărora un tinerel, dornic să creadă că legile scrise sau nescrise sunt dictate de o armonie prestabilită, este silit să constate că pe pământ domneşte hazardul, transformându-se, în consecinţă, dintr-un naiv optimist, într-un foarte avizat sceptic. Dialogul dintre Candide, purtătorul de cuvânt al autorului, şi Pangloss, exponentul teoriei filosofului german, se desfăşoară nu în prezenţa, ci în absenţa personajelor, replicile fiind proiectate în timp şi în spaţiu de către narator. Antrenat într-un dans macabru – cu atât mai macabru cu cât este executat în ritmul săltăreţ marcat pe partitura semnată de Voltaire, cu indicaţia prestissimo – Candide are uneori răgazul să exclame că lumea în care trăieşte, departe de a fi cea mai bună dintre lumile posibile, este un infern în care viaţa oamenilor depinde de seniori perfizi şi cruzi, de preoţi fanatici, de curteni slugarnici, de negustori hrăpăreţi, natura nefiind nici ea mai blajină, întrucât uneori distruge tot ce-i stă în cale, aşa cum s-a întâmplat în Lisabona în timpul cutremurului din 1756. Silit să joace pe alte meleaguri într-o horă similară, Pangloss cugetă şi el asupra cauzelor şi efectelor în timp ce vâsleşte la o galeră sau după o şedinţă de vivisecţie la care este supus şi constată că totul se petrece pe lume conform unui admirabil sistem menit să asigure atât fericirea oamenilor în general, cât şi fericirea fiecărui individ în parte.

3 voturi

Încarc...

Publicat de Iulia Muşat in Critică literară
Comenteaza! »