Mircea Eliade şi salvarea omului modern prin cultură şi mit
Eugen Simion, despre demersul său critic din lucrarea „Mircea Eliade. Nodurile şi semnele prozei” (ediţia a II-a revizuită şi adăugită, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005):
„Am încercat, la începutul şi la sfârşitul cărţii, să fac un portret al scriptorului Eliade, omul care nu se resemnează în eşec, spiritul obsedat de superstiţia procesului, credinciosul fără religie (Cioran), enciclopedistul rătăcit în epoca modernă (Eugène Ionesco), Parsifal care ajunge, în fine, la curtea regelui bolnav al Occidentului (Noica) etc. Un portret care este o sumă de schiţe abandonate şi reluate. Căci omul, ca şi scriitorul, nu-i uşor de prins într-un portret definitiv. Ceva, în el, se ascunde, fuge din ramă, o bunătate şi o toleranţă în idei care deconcertează pe cel care vrea să-i prindă, cum anunţam mai înainte, figura spiritului. Prin ce este tipic şi atipic Mircea Eliade în generaţia şi în timpurile secolului său (căci sunt mai multe)? Ce-a adus regelui Marc acest Parsifal rătăcit în istoria religiilor? Ce-a mişcat, ce inerţii a distrus în proza românească admiratorul lui Papini şi imitatorul lui Joyce?”
Continuare »