Mircea Eliade şi salvarea omului modern prin cultură şi mit
Eugen Simion, despre demersul său critic din lucrarea „Mircea Eliade. Nodurile şi semnele prozei” (ediţia a II-a revizuită şi adăugită, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005):
„Am încercat, la începutul şi la sfârşitul cărţii, să fac un portret al scriptorului Eliade, omul care nu se resemnează în eşec, spiritul obsedat de superstiţia procesului, credinciosul fără religie (Cioran), enciclopedistul rătăcit în epoca modernă (Eugène Ionesco), Parsifal care ajunge, în fine, la curtea regelui bolnav al Occidentului (Noica) etc. Un portret care este o sumă de schiţe abandonate şi reluate. Căci omul, ca şi scriitorul, nu-i uşor de prins într-un portret definitiv. Ceva, în el, se ascunde, fuge din ramă, o bunătate şi o toleranţă în idei care deconcertează pe cel care vrea să-i prindă, cum anunţam mai înainte, figura spiritului. Prin ce este tipic şi atipic Mircea Eliade în generaţia şi în timpurile secolului său (căci sunt mai multe)? Ce-a adus regelui Marc acest Parsifal rătăcit în istoria religiilor? Ce-a mişcat, ce inerţii a distrus în proza românească admiratorul lui Papini şi imitatorul lui Joyce?”
„Este un spirit al totalităţii, nu al fragmentului (cum sunt cei mai mulţi dintre specialiştii secolului nostru) e omul procesului, cum i-a zis prietenul şi colegul său de generaţie, moralistul Cioran. Asta înseamnă că Eliade merge până la rădăcinile fenomenului şi înfăţişează cu răbdare, bizuindu-se mereu pe fapte, pe multe fapte, fazele devenirii lui. Spiritele din epoca noastră pun mare preţ pe metodă şi se mulţumesc (zice acelaşi moralist) cu fructul unei experienţe. Sunt oameni ai sintezei şi au superstiţia conciziei. Eliade o ia febril, curios, de la începuturi, el nu-i mulţumit cu istoria unui proces, caută protoistoria lui.”
„Dar nimic măreţ, creator, durabil nu se poate face în cultură fără acest element dinamic care este ridicolul, scrie Eliade în articolul liminar din Oceanografie (1934). Perfecţiunea este idealul spiritului mediocru. Spiritul creator experimentează, este imperfect şi deci ridicol. El este obsedat de geneze şi nu judecă decât din perspectiva totalităţii lumii. Iar la începuturi se află simbolurile, arhetipurile, miturile. Sunt popoare care n-au un Ev Mediu glorios, dar au o protoistorie bogată în care aşteaptă să fie dezlegate marile simboluri.”
„Lipsa de filosofie a lui Eliade stă, am impresia, în această filosofie fundamentală: lucrurile comunică în univers, trebuie numai ochiul atent care să descopere relaţiile lor ascunse. Omul continuă să trăiască în ritmurile cosmosului, şi în actele lui cele mai profane se manifestă un comportament vechi şi o întâmplare sacră. De aici vine, încă o dată, nobleţea lui şi în acest sens se poate gândi salvarea lui. Eliade ne-a rugat, ne-a somat timp de 50 de ani să ne dăm silinţa să vedem că universul nu este gol, şi dacă Dumnezeu s-a retras din lume, au rămas miturile şi a rămas nevoia de sacru a omului. Cum să numim această splendidă obstinaţie, această uluitoare credinţă a spiritului în totalitatea lumii şi în sensul major al existenţei omului? Înţelepciune, ştiinţă, iniţiere, spirit religios? Un spirit religios fără religie, un mistic fără credinţă? Este, poate, din toate câte ceva şi, poate, nimic din toate astea. Un fapt este sigur: Eliade, ‘omul fără destin’, spiritul fără filosofie, eruditul fără religie, poligraful care călătoreşte cu dosarele în valiză, înţelege că omul vine dintr-o îndepărtată epopee. Ambiţia savantului a fost să scrie nu altceva, ci tocmai această epopee.”
„Este în fiinţa lui Eliade o neobişnuită modestie. Aş fi tentat să scriu: spectaculoasa lui modestie. N-am observat, în Jurnal, o tresărire de orgoliu, deşi Eliade are tot dreptul să fie orgolios. N-a pierdut timpul degeaba, reputaţia lui ca istoric al religiilor este enormă, cărţile lui circulă peste tot. Omul rămâne, cu toate acestea, modest, cordial, răspunde la scrisori, se plânge că n-are timp, dar găseşte timp să-i scrie unui autor care i-a trimis o carte, citeşte şi-şi notează în caiete impresiile de lectură. Şi nu o dată, de două ori, ci toată viaţa, până în ultima clipă…”
„În toate, el pune probleme, caută un nou model de existenţă, are revelaţii, denunţă superstiţiile lumii intelectuale în care se formase (lumea europeană), în fine, încearcă să găsească o cale de acces originală. Adică o metodă, un demers intelectual şi, fapt important, un mod de a valoriza experienţele spiritului. Eliade se declară, ca Leonardo da Vinci, un discipol al experienţei şi, în bună parte, confirmă: este un om al experienţei, este un hermeneut care acordă experienţei un rol major în ecuaţia sa intelectuală.”
„Eliade încearcă să întrerupă tradiţia acestui adamism şi să construiască cu minuţie ceva durabil şi esenţial. Gândeşte pe spaţii largi, are un sens al totalităţii lumii şi el însuşi este un spirit al totalităţii şi pentru totalitate. Deşi a ţinut toată viaţa un jurnal intim care, prin natura lui, este un gen al fragmentului, Eliade vede întregul şi caută, în opera ştiinţifică şi chiar în opera de ficţiune, un sens al întregului, dimensiunea cosmică a lucrurilor. Valorifică sau se străduieşte să valorifice chiar şi eşecurile. Trece ca mulţi din generaţia sa prin experienţe dureroase, frustrante, la 38 de ani alege exilul şi, de la acest punct al existenţei, este nevoit să treacă prin alte probe, multe şi anevoioase. Reuşeşte în cele din urmă să-şi impună opera, în ciuda ostilităţilor politice cu care este întâmpinat.”
„Sigur este că tinerii trăirişti din anii ’30 se simt mesianici şi neliniştiţi, profetismul lor (cazul Cioran) anunţă apocalipsuri, liberatea lor spirituală este, în primul rând, libertatea de a denunţa condiţia tragică a omului în univers şi exasperarea tânărului intelectual într-o cultură minoră şi marginală (este şi complexul lu Eugen Ionescu). Eliade nu îmbrăţişează acest nihilism, el nu suferă din pricina fatalităţii de a fi român. Tragicul este pentru el o noţiune existenţială şi se leagă de altceva, mai profund, şi anume de limitele spiritului în procesul cunoaşterii.”
„Este, cum i-am zis în deschiderea acestei cărţi, un spirit al amplitudinii. Vrea să ştie nu tot (căci nu se poate!), dar cât se poate de mult. Şi, mai ales, vrea să cunoască lucrurile pe care spiritul modern le uită: modelele adevărate ale comportamentului uman, experienţele primordiale. Există în cultura română o tradiţie în acest sens (de la Cantemir la Eminescu, Hasdeu şi Iorga) şi mulţi dintre contemporanii lui Eliade l-au fixat în această serie.”
„Sentimentul pe care îl am, citindu-l, este că el arată doar limitele istorice ale omului occidental şi-l avertizează că nu-i primul venit şi nici unicul om al spiritului pe pământ. Este drept că Eliade scrie în mai multe rânduri despre faptul că Occidentul european a desacralizat universul şi că imensa criză morală pe care o traversează este provocată de procesul desacralizării. O spiritualitate nouă este pe cale de-a se naşte în lumea occidentală, şi ea se bazează pe teologia retragerii lui Dumnezeu din lume. […] Eliade pune chestiunea istoric şi găseşte, la urmă, o soluţie de salvare prin cultură. Cultura, dar, să reînveţe pe omul desacralizat ceea ce el a uitat: miturile care vorbesc de originile şi întâmplările primordiale. În acest punct, Eliade este, desigur, foarte departe de existenţialistul Jean-Paul Sartre care susţine că, odată cu moartea lui Dumnezeu, omul a devenit cu adevărat liber şi creator în univers. A devenit doar mai sărac, dovedeşte Eliade cu încăpăţânarea unui erudit care ştie ce ştie; omul s-a instalat într-o imensă derută şi este momentul de a-l face să înţeleagă că nu-i singur pe lume şi nu face bine ceea ce face…”
„Proiectele lui Eliade sperie prin amplitudinea lor. Inapetenţa lui pentru lene intelectuală dezamăgeşte. Voinţa lui de a prinde totul şi de a explica inexplicabilul stârneşte protestul celor resemnaţi în eşec, vorba lui Cioran. Şi apoi scriitorul care nu-l lasă în pace pe savant. Prozatorul care-şi schimbă mereu stilul epic şi în cele din urmă împinge naraţiunea într-un spaţiu incontrolabil. O imensă clădire în care, zice undeva Eugen Ionescu, o poartă se deschide spre altă poartă, care şi ea dă spre altă poartă şi aşa mai departe, la infinit. Poarta este un mit care trimite la alt mit şi care, într-o înlănţuire fără capăt, se acoperă de semne.”
1 voturi
Încarc...