Fragmente din volumul lui Nicolae Manolescu – „Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc„, capitolul „Cel din urmă ţăran”, pp. 250-293 (Editura Gramar, Bucureşti, 2006):

„Originalitatea primelor nuvele ale lui Marin Preda provine dintr-un anumit comportament al naratorului. El nu mai este omniscient, dar nu adoptă decât aparent o perspectivă interioară, legată de personaje. În Calul sau Colina perspectiva este aceea „din afară”. În În ceată sau O adunare liniştită, personajul care relatează e mai puţin interesant ca „reflector”, ca o psihologie ce se dezvăluie spontan, decât ca un virtuoz în materie de povestire şi nu simţirea ultragiată a lui Resteu sau supărarea candidă a lui Paţanghel formează obiectul explorării, ci modul însuşi al povestirii. Din perspectiva aleasă de narator, conştiinţa personajelor rămâne, deci, sau neimportantă sau necunoscută. O strategie a omisiunii? Datele întrebării ar trebui poate inversate: cu alte cuvinte, poate că există ceva în realitatea însăşi, socială, morală, în omul pe care proza lui Marin Preda îl zugrăveşte, care îl împiedică pe narator să ne spună mai mult decât ne spune despre ele; poate că nu naratorul ascunde unele laturi ale lumii, dar lumea însăşi i se sustrage de la un punct înainte.”

5 voturi

Încarc...

Publicat de Iulia Muşat in Critică literară, Cărţi
1 comentariu »