La invitaţia muzeului Luvru, în perioada 17.04.2019 – 29.07.2019, Muzeul Naţional de Artă al României, împreună cu Muzeul Naţional de Istorie a României, Arhivele Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe şi cu Mănăstirile Putna, Sucevița şi Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi, participă la organizarea expoziţiei „Broderii de tradiție bizantină din România. În jurul stindardului lui Ştefan cel Mare”. Comisarii expoziției sunt Jannic Durand și Dorota Giovannoni (Muzeul Luvru), Emanuela Cernea și Iuliana Damian (Muzeul Național de Artă al României). Evenimentul este unul istoric, fiind prima expoziție de artă românească la muzeul Luvru, iar capodoperele broderiei româneşti sunt prezentate în chiar inima galeriei medievale a acestuia, printre cele mai valoroase opere artistice ale umanităţii.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Ştiri
Comenteaza! »

Despre Iosif s-a spus la început că face parte din școala lui Coșbuc. Și de atunci așa a rămas. El a fost definitiv categorisit în conștiința publicului, după critica grăbită de atunci, sub această etichetă sumară și precisă. Ceea ce părea că justifică această apropiere a fost faptul că amândoi poeții aduceau în opera lor subiecte și atmosferă de la țară, și anume din Ardeal, iar Iosif venea în urma lui Coșbuc cu câțiva ani. Dar tot așa s-ar putea spune, de pildă, că păunul seamănă cu vulpea fiindcă amândoi au coadă lungă.

În afară de valoarea lor prea inegală, cei doi poeți sunt profund deosebiți: prin temperamentul lor poetic, prin atitudinea în fața vieții, prin subiecte și natura inspirațiilor ca și prin însăși realizarea tehnică, nu numai stilistică, a acestor inspirații. Coșbuc era mai ales un mare artist al cuvântului, un poet expresiv și aproape deloc sugestiv și liric, Iosif — tocmai dimpotrivă: un poet sentimental liric, reflexiv.

Despre Coșbuc, cu clasicismul lui cronologicește exotic, s-a spus de atâtea ori că e un fenomen literar straniu, o apariție unică în literatura modernă. Putea oare acest poet să aibă imitatori de talent?… Ca să fie viabilă, poezia coșbuciană de după Coșbuc trebuia să purceadă măcar în parte din complexul acelorași condițiuni multiple și excepționale, cu neputință de regăsit de două ori în același veac. Și nu e nevoie să străbatem șirul de cauze până la nebuloza primitivă, ca să ne dăm seama pentru ce melancolicul și timidul dezrădăcinat care a fost Iosif nu putea să aibă nu numai seninătatea sufletului mândru, sprințar și înalt al țăranului din Năsăud, dar nici cultura lui clasică și gustul lui pentru clasicism. Vioiciunea artistică și temperamentală a lui Coșbuc, neastâmpărul sănătos, copilă resc, strălucitor, nu se găsesc nicăieri în opera unui poet atât de sfătos, de „cuminte”, cum se zicea pe vremuri, și de amărât ca Iosif. Versificația bogată, ritmul săltăreț, rima abundentă, în cascadă, puteau fi mai degrabă imitate.

1 voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Critică literară
Comenteaza! »

Muzeul Național de Artă al României organizează joi, 13 decembrie 2018, de la ora 17:30, la parterul Galeriei Naționale, vernisajul expoziției „Memoria chipului. Portretul în Europa secolelor XVI-XVIII”, curatoriată de Cosmin Ungureanu. Aceasta reunește lucrări din colecțiile de artă europeană ale muzeului și ale Cabinetului de Stampe al Bibliotecii Academiei Române.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Ştiri
Comenteaza! »

Muzeul Național de Artă al României invită pe cei pasionați de pictură în perioada 2 noiembrie 2018–28 februarie 2019 la expoziția „Confesiuni. 1944-1965” dedicată lui Corneliu Baba, unul din marii maeștri ai școlii românești de pictură. Deschisă la parterul Galeriei Naționale, expoziția este prilejuită de apariția volumului cu același titlu publicat prin grija doamnei Maria Muscalu Albani, executorul testamentar al pictorului, și curatoriată de Monica Enache și Maria Muscalu Albani.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Ştiri
Comenteaza! »

Mulți spun, probabil și crezând în vorbele lor, că dragostea, cea autentică (despre care toți aceștia afirmă că e necondițională!), nu-i decât sentiment pur, cu alte cuvinte, un fel de descărcare electrică (sau hormonală sau o întrepătrundere greu de deslușit între latura electrică și hormonală a trupului) pe care o simți atunci când îți place cu adevărat de cineva.

Dacă dragostea reală ar fi doar atât, un fulger (doar nu degeaba francezii au venit cu expresia coup de foudre!), înseamnă că numai ceea ce este ea de bună seamă, dincolo de sfera imediatității emoției pe care o exprimă, dar și pe care o… încarcă, nu este și nu poate, nicidecum, fi.

Căci asemenea dragoste este, din toate punctele de vedere, un simplu fulger. Practic, nu vezi nici când apare pe firmamentul ființei tale (ca să vorbesc pompos, à la Rică Venturiano), nici când dispare de pe el, dar nici măcar, nu ai tu, subiect direct al dragostei, cum să vezi sau, mai degrabă, cum să-i percepi, existența, atât de sumară va fi fost ea în această lume.

1 voturi

Încarc...

Publicat de Patrick Călinescu in Dragoste, Eseuri
Comenteaza! »

Acum doisprezece ani se împlinise un secol de la nașterea lui Flaubert. Frederic Masson, secretarul Academiei, om de bine și autor al multor volume asupra lui Napoleon, a refuzat să vie la serbare, fiindcă Flaubert a fost anarhist și a ponegrit familia franceză. O parte din presă a protestat atunci împotriva lui Masson, dar nimeni, mi se pare, n-a pomenit că acum patruzeci de ani familia franceză a fost apărată contra lui Flaubert de către un literat, obscur ce-i dreptul, Henri Laujol, sprijinit însă cu energică simpatie de Anatole France.

Pe atunci, France ținea mult la romanele lui Feuillet, se emoționa gingaș de lirica lui Coppee, și Gyp îi plăcea cu deliciu: nu era, prin urmare, deloc anarhist și se avea deci bine cu „familia franceză”. În urmă, ideile lui s-au întors, putem zice, pe dos. Familia, statul și multe alte lucruri sfinte – nu numai franceze, ci oricare – au fost tratate în cărțile lui cu un haz minunat și cu o lipsă de respect desăvârșit. „Evoluțiile” lui au, incontestabil, eleganța violenței. E adevărat nostim și drăcos când același om zice, despre același lucru, azi așa, mâine din contra. Inconsecvența are farmec ștrengăresc. Dar în exercitarea acestei cochetării cronice, France a pus uneori, parcă, un fanatism care strică jocul: de exemplu, atunci când se avea bine cu Feuillet, Gyp, Coppee, deci cu familia franceză, a tratat, de dragul acestei familii, cu prea accentuată înverșunare pe anarhistul Flaubert. Nu-i vorbă, el nu-i face atâta cinste ca Masson, încât să-l numească anarhist – un calificativ cu oarecare prestigiu atunci când se aplică intelectualilor – ci îi zice de-a dreptul: prost, Don Quichotte, paiață dizlocată, și la urmă, spre mângâiere, „ce pauvre grand ecrivain”. E destul de tare.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Critică literară
Comenteaza! »