Cuceritorul spectacol care şi-a dovedit impactul emoţional asupra unui public de toate vârstele, „Anonimul veneţian” de Giuseppe Berto, jucat de doi dintre cei mai cunoscuţi actori ai Teatrului Naţional din Bucureşti, Ilinca Goia şi Ioan Andrei Ionescu, se joacă pe 8 noiembrie 2018 pentru a 100-a oară la Sala Atelier (Teatrul Național București), unde a avut loc şi premiera în iunie 2014.
Continuare »
fără voturi
Încarc...Centrul de Studii Internaţionale şi Drepturile Omului din cadrul Institutului Transfrontalier de Studii Internaţionale şi Justiţie Penală al Universităţii „Dunărea de Jos” din Galaţi, cu colaborarea Facultăţii de Istorie, Filosofie şi Teologie a aceleiaşi instituţii de învăţământ superior, a Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” din Bucureşti al Academiei Române, Associazione degli Studiosi di Diritto Internazionale ed Europeo din Roma, Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneţia, Accademiei di Romania din Roma, Institutului „Eudoxiu Hurmuzachi” pentru românii de pretutindeni, Centrului de Documentare Europeană de la Universitatea „Dunărea de Jos”, organizează Colocviul italo–român „Romania şi Italia. Cultura comună a memoriei ultimilor 100 de ani. Memorie şi identitate în dialogul româno–italian: spaţii simbolice, aspecte juridice, istorice şi filosofice”, ale cărui lucrări pe secţiuni se desfăşoară vineri, 26 octombrie 2018, şi sâmbătă, 27 octombrie 2018, fiind găzduite de Fondazione Ugo Spirito e Renzo De Felice di Roma, în edificiul din Piazza delle Muse nr. 25 (Roma, Italia).
Continuare »
fără voturiÎncarc...În „Hippie” – noul său roman autobiografic -, Paulo Coelho reînvie visul de iubire și pace universală al generației hippie. Paulo, un tânăr brazilian care își dorește să devină scriitor, străbate lumea în căutarea libertății și a sensului profund al existenței. Călătoria lui inițiatică pornește din America de Sud și se încheie în Orient, o experiență care îi dă șansa unor transformări profunde și de care cititorii se bucură începând cu 1 octombrie 2018.
Continuare »
fără voturiÎncarc...Acum doisprezece ani se împlinise un secol de la nașterea lui Flaubert. Frederic Masson, secretarul Academiei, om de bine și autor al multor volume asupra lui Napoleon, a refuzat să vie la serbare, fiindcă Flaubert a fost anarhist și a ponegrit familia franceză. O parte din presă a protestat atunci împotriva lui Masson, dar nimeni, mi se pare, n-a pomenit că acum patruzeci de ani familia franceză a fost apărată contra lui Flaubert de către un literat, obscur ce-i dreptul, Henri Laujol, sprijinit însă cu energică simpatie de Anatole France.
Pe atunci, France ținea mult la romanele lui Feuillet, se emoționa gingaș de lirica lui Coppee, și Gyp îi plăcea cu deliciu: nu era, prin urmare, deloc anarhist și se avea deci bine cu „familia franceză”. În urmă, ideile lui s-au întors, putem zice, pe dos. Familia, statul și multe alte lucruri sfinte – nu numai franceze, ci oricare – au fost tratate în cărțile lui cu un haz minunat și cu o lipsă de respect desăvârșit. „Evoluțiile” lui au, incontestabil, eleganța violenței. E adevărat nostim și drăcos când același om zice, despre același lucru, azi așa, mâine din contra. Inconsecvența are farmec ștrengăresc. Dar în exercitarea acestei cochetării cronice, France a pus uneori, parcă, un fanatism care strică jocul: de exemplu, atunci când se avea bine cu Feuillet, Gyp, Coppee, deci cu familia franceză, a tratat, de dragul acestei familii, cu prea accentuată înverșunare pe anarhistul Flaubert. Nu-i vorbă, el nu-i face atâta cinste ca Masson, încât să-l numească anarhist – un calificativ cu oarecare prestigiu atunci când se aplică intelectualilor – ci îi zice de-a dreptul: prost, Don Quichotte, paiață dizlocată, și la urmă, spre mângâiere, „ce pauvre grand ecrivain”. E destul de tare.
Continuare »
fără voturiÎncarc...Editura Humanitas așteaptă publicul la Librăria Humanitas de la Cișmigiu sâmbătă, 19 mai 2018, ora 17:00, la o seară dedicată celor trei piese ale lui Aristofan din volumul „Trei comedii. Lysistrata, Viespile, Belșugul (Plutos)”, publicat în traducere în versuri, cu introducere și prefață de Andrei Cornea și ilustrații de Mihail Coșulețu. La discuția despre teatrul antic și critica politică și socială posibilă în democrația ateniană prin intermediul artei participă Marina Constantinescu și Andrei Cornea. Fragmente din cele trei piese sunt interpretate de Cristian Constantin și Onorina-Ghiulnara Djuvadov, studenți la UNATC.
Continuare »
fără voturiÎncarc...
Una din schimbările cele mai caracteristice în istoria stilului de vreo șaizeci de ani – să zicem: de la simboliști încoace – a fost aceea care în scurt s-ar putea numi criza elocvenței. Arta literară europeană a trecut de la stilul discursului și al conversației la stilul meditației și al visării solitare. Literatura clasică veche, cea clasică nouă (clasicismul francez și imitațiile lui în celelalte țări), literatura romantică și prelungirile ei „realiste” sunt, general vorbind, elocvente: stilul lor, în oricare gen, este supus trebuinței de a comunica cu un public – public din fața unei tribune, sau public din salon, unde fiecare e pe rând orator și ascultător. De aici rezultă ceea ce străbunii și părinții noștri numeau stil curgător – și acest stil ei îl admirau absolut. Pentru dânșii, era de la sine înțeles că vorbirea literară trebuia să se poarte după obiceiurile și legile comunicării cu glas tare, după norme specifice oratorice sau după normele conversației între oameni binecrescuți, cu educație clasică. În acest punct tocmai s-a întâmplat revoluția literară de care vorbesc. Artistul european s-a dezbinat de public, adeseori în formă ostilă și provocătoare, a început să-l disprețuiască pe față și s-a făcut om singuratic, uneori foarte hapsân; s-a dedat fără rezervă meditației și visării independente de public, s-a făcut foarte învățat și misterios. Atunci s-a isprăvit cu stilul vorbit, elocvent sau amabil de dragul publicului. Artistul scrie pentru dânsul, ori pentru alți artiști – publicul va înțelege dac-o putea, și-i va plăcea ori nu… De altfel, acum ajungea a fi semn rău să placi publicului.
Fără îndoială, acestea trebuie înțelese în general: e vorba de direcția unei mișcări foarte largi și foarte adânci în viața literară; în detalii, excepții se găsesc destule. Anatole France a reprezintat cu perfectă îndărătnicie stilul vechi, cu toate că, în jurul lui, mișcarea de care vorbim se revărsa în forme violente; dar el părea că nu vede nimic, și-i sigur că n-a înțeles cât de puțin noutățile poeziei moderne. De aceea e foarte plăcut de citit cu glas tare din Anatole France, dar e ingrat, inutil și dăunător înțelegerii literare recitarea din autori specific moderni. De câte ori am auzit pe vreun iubitor al stilului vechi spunând că nu înțelege stilul nou, am putut observa că neînțelegerea, și prin urmare antipatia, venea tocmai de la această profundă schimbare în orientarea expresiei. Artistul vorbește singur sau, mai exact, gândește în vorbe; el își urmează firul gândului și al visului, și mersul lui e subtil, minuțios, ciudat, e, în sfârșit, așa cum e gândul și visarea în adevăr, nedichisite de dragul publicului.
Continuare »
fără voturiÎncarc...Contact | Publicitate | Termeni de utilizare | Cookies
