Despre colindători
Am avut o vecină care deschidea uşa tuturor colindătorilor. Nu conta cât de mulţi erau (şi erau atât de mulţi, încât soneria suna o dată la 15 minute, ca să nu mai vorbesc de cei care urau pe la ferestre). Devenea riscant să laşi ceva pe foc sau să încerci să umpli cada cu apă. Oricum, după primii zece urători, fructiera se golea, din covrigi nu mai rămânea decât sforicica, nucile parcă nici nu fuseseră, bradul sarăcea de dulciuri văzând cu ochii, iar în portofel nu mai rămânea niciun ban mărunt. Vecina mea nu le dădea mult, dar îi asculta pe toţi. Mai mult decât atât, îi boscorodea pe toţi: ba că lasă mizerie pe scară, ba că în fiecare an scurtează colindele, până au devenit nişte biete catrene, ba că sunt prost îmbrăcaţi, ba că steaua nu se confecţionează aşa, ba că au venit prea devreme, ba că au venit prea târziu, ba că nu ştie ai cui copii sunt şi că ar fi bine să colinde pe scara lor…, în fine, le zicea de dulce, ca într-o zi de sărbătoare. Copiii nu răspundeau nimic, îşi terminau cântarea, îşi luau puţina răsplată, îi mulţumeau şi plecau. Iar la anul veneau iar să sune la uşa ei…
Continuare »