Am avut o vecină care deschidea uşa tuturor colindătorilor. Nu conta cât de mulţi erau (şi erau atât de mulţi, încât soneria suna o dată la 15 minute, ca să nu mai vorbesc de cei care urau pe la ferestre). Devenea riscant să laşi ceva pe foc sau să încerci să umpli cada cu apă. Oricum, după primii zece urători, fructiera se golea, din covrigi nu mai rămânea decât sforicica, nucile parcă nici nu fuseseră, bradul sarăcea de dulciuri văzând cu ochii, iar în portofel nu mai rămânea niciun ban mărunt. Vecina mea nu le dădea mult, dar îi asculta pe toţi. Mai mult decât atât, îi boscorodea pe toţi: ba că lasă mizerie pe scară, ba că în fiecare an scurtează colindele, până au devenit nişte biete catrene, ba că sunt prost îmbrăcaţi, ba că steaua nu se confecţionează aşa, ba că au venit prea devreme, ba că au venit prea târziu, ba că nu ştie ai cui copii sunt şi că ar fi bine să colinde pe scara lor…, în fine, le zicea de dulce, ca într-o zi de sărbătoare. Copiii nu răspundeau nimic, îşi terminau cântarea, îşi luau puţina răsplată, îi mulţumeau şi plecau. Iar la anul veneau iar să sune la uşa ei…

Mă contraria acest spectacol şi o furie dispreţuitoare se abătea în fiecare an asupra vecinei mele, fiindcă nu mi se părea sinceră. Nu înţelegeam de ce le mai deschide, dacă nu era în stare să se bucure pur şi simplu de ceea ce primea şi de ceea ce dăruia în schimb. Şi o parte din furie ricoşa şi în copiii aceia, pe care-i suspectam de meschinărie, fiindcă de dragul unor bănuţi şi al unor dulciuri acceptau să fie trataţi astfel. Socoteam că eu procedez corect neprimindu-i, din moment ce aveam aceleaşi obiecţii ca şi vecina mea, pe care însă nu mi se părea creştineşte să le exprim faţă de copii.

N-am remarcat ca, de la an la an, atitudinea sau prestaţia copiilor care veneau să colinde la uşa vecinei mele să se fi îmbunătăţit, în schimb, consecvenţa celor două părţi (a vecinei mele de a-i primi şi a copiilor de a reveni), m-a făcut să realizez, în cele din urmă, un lucru mult mai important, şi anume că, indiferent de motivaţia fiecăruia, acolo, la uşa ei, se producea o conexiune, se deschidea un canal de comunicare, ce permitea acestei tradiţii, aşa denaturată cum ajunsese, să meargă mai departe. Spre un viitor care nu trebuia să fie neapărat pe placul meu sau al vecinei mele, ci spre un viitor al cărui sens numai Dumnezeu putea să-l cunoască şi din care eu şi vecina mea nu eram decât două andrele la aceeaşi împletitură. Şi că darurile pe care oamenii şi le fac unii altora pot îmbrăca atâtea aspecte neconvenţionale, încât îţi vine greu după aceea să refuzi un dar, indiferent cum îţi este făcut, deoarece înţelegi că în spatele lui stau raţiuni mai înalte şi mai tainice decât poate cuprinde mintea ta omenească.

Eseu de Silvia Velea

2 voturi

Încarc...

Publicat de Silvia Velea in Eseuri
2 comentarii »