Revista lunară de satiră şi umor „Haz de Necaz” publică, în numărul 14 din iunie 2001, pe o pătrime de pagină, următoarele precizări ale lui George Corbu:

Prietenia (nu doar literară) ce m-a legat de emeritul umorist şi epigramist Mircea Trifu (24.02.1922 – 20.06.1994) stă la originea a ceea ce avea să devină „Războiul (duelul) sutei de sonete”. În compania, ilustră, a mult talentatului coleg, am purtat cea mai paşnică bătălie de-a lungul primelor trei luni ale anului 1970. Cele 101 sonete scrise atunci – probabil, cel mai lung duel de acest gen din literatura română – au avut ca martori pe Tudor Muşatescu şi Mircea Pavelescu, iar ca arbitru pe Victor Eftimiu. Ele îmbracă astăzi haina tiparului, înainte ca vreun editor, în a cărei venire mai sper, să le ofere veşmântul aristocratic al unei cărţi, aşa cum, de altfel, şi-au dorit protagoniştii acestei confruntări ironico-umoristice.

Meritul esenţial în acest inedit încă fapt literar – din care antologia umorului liric îşi va recruta, poate, unele piese de rezistenţă (modestia este virtutea mediocrilor), revine strălucitului confrate Mircea Trifu care, lansând provocarea, a dat startul impresionantei competiţii.

Să mi se îngădue, până la împlinirea sorocului strângerii acestor creaţii într-un volum, a-i aduce încă şi încă, omagiul meu devotat incomparabilului Mircea Trifu, pentru strălucirea cu care a slujit decenii de-a rândul epigrama românească.

Nu este, cred, lipsit de interes să amintesc faptul că despre existenţa acestui virtual volum făcea referire însuşi Mircea Trifu, anunţându-l, printre cărţile în pregătire, pe clapeta copertei primului său volum („Epigrama”, Bucureşti, Editura LITERA, 1976).

2 voturi

Încarc...

Publicat de Gheorghe Culicovschi in Epigrame, Poezii, Umor
2 comentarii »

Casa de cultură „George Suru” şi Cenaclul de epigramă „Apostrof” din municipiul Caransebeş organizează, cu sprijinul Primăriei şi al Consiliului local, ediţia a IX-a a Festivalului Naţional de Epigramă, în perioada 4-5 septembrie 2010.

În cadrul ediţiei din acest an a festivalului se lansează concursul de epigrame cu temele:
– Tema 1 – „Lumea nu tace din gură” – două epigrame,
– Tema 2 – „S-a dus baba cu colacii” – două epigrame,
– Fără temă prestabilită, două epigrame.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Gheorghe Culicovschi in Epigrame, Ştiri
Comenteaza! »

Casa de cultură „George Suru” şi Cenaclul de epigramă „Apostrof” din municipiul Caransebeş organizează, cu sprijinul Primăriei şi al Consiliului local, ediţia a IX-a a Festivalului Naţional de Epigramă, în perioada 4-5 septembrie 2010.

În cadrul ediţiei din acest an a festivalului se lansează concursul de epigrame cu temele:
– Tema 1 – „Lumea nu tace din gură” – două epigrame;
– Tema 2 – „S-a dus baba cu colacii” – două epigrame;
– Fără temă prestabilită, două epigrame.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Gheorghe Culicovschi in Concursuri, Epigrame, Umor, Ştiri
Comenteaza! »

N-am fost niciodată o „amazoană”, nu m-am simţit vreodată în competiţie cu bărbaţii. Nu m-am simţit nici inferioară, nici superioară lor, decât în măsura în care Dumnezeu a înzestrat pe fiecare dintre noi cu capacităţi diferite, pe care dacă atât bărbatul, cât şi femeia ar fi ştiut să şi le pună unul în slujba celuilalt, ar fi avut amândoi numai de câştigat. Cred mai degrabă în puterea bărbaţilor de a realiza, de a ridica o lume din temelii, la fel cum cred în intuiţia extraordinară a femeilor, în capacitatea lor de a capta ideile din univers şi a le transmite bărbaţilor care le pot pune în practică. Munca fizică, mai ales munca fizică grea, toceşte această sensibilitate tipic feminină, lucru care duce în cele din urmă la „exilarea” din sânul lui Dumnezeu atât a bărbatului (care n-a înţeles ce instrument fin, delicat, preţios este femeia), cât şi a femeii (care, astfel, a decăzut din drepturile ei). Nu mă pot împiedica să văd o mai bună ilustrare a durerii, a prostiei şi a deznădejdii contemporanilor noştri decât fresca lui Masaccio, „Izgonirea din rai”. Poate că nu întâmplător Minerva este înfăţişată ieşind din capul lui Zeus. Femeia are înţelepciunea, bărbatul are braţele şi voinţa. E plină istoria de bărbaţi măreţi în spatele cărora aproape întotdeauna găsim o femeie inspiratoare.

4 voturi

Încarc...

Publicat de Silvia Velea in Eseuri
2 comentarii »

Fragmente din volumul „Scriitori francezi”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978 – autorul articolului este Irina Eliade:

„În 1778, când Voltaire se întoarce la Paris pentru a asista la premiera ultimei sale tragedii, Irène, întreaga populaţie pariziană aclamă pe ‘patriarhul’ din Ferney, văzând în el nu numai un autor genial, ci şi un apărător al celor nedreptăţiţi. În ochii celor care trăiesc astăzi, Voltaire este unul dintre marii cutezători care au luptat neîncetat împotriva superstiţiei, prejudecăţilor, intoleranţei şi a tuturor teoriilor menite să acrediteze – aşa cum spune el – ‘istorii romanţate ale omenirii’, unul dintre marii jurnalişti care au izbutit să creeze un curent de opinie fără precedent în istorie şi autorul unor admirabile povestiri cu substrat polemic, moralizator sau filosofic, cea mai cunoscută fiind Candide ou l’Optimisme (Candide sau Optimismul). După cum se ştie, pentru a infirma teoria lui Leibniz, Voltaire imaginează o serie de aventuri în urma cărora un tinerel, dornic să creadă că legile scrise sau nescrise sunt dictate de o armonie prestabilită, este silit să constate că pe pământ domneşte hazardul, transformându-se, în consecinţă, dintr-un naiv optimist, într-un foarte avizat sceptic. Dialogul dintre Candide, purtătorul de cuvânt al autorului, şi Pangloss, exponentul teoriei filosofului german, se desfăşoară nu în prezenţa, ci în absenţa personajelor, replicile fiind proiectate în timp şi în spaţiu de către narator. Antrenat într-un dans macabru – cu atât mai macabru cu cât este executat în ritmul săltăreţ marcat pe partitura semnată de Voltaire, cu indicaţia prestissimo – Candide are uneori răgazul să exclame că lumea în care trăieşte, departe de a fi cea mai bună dintre lumile posibile, este un infern în care viaţa oamenilor depinde de seniori perfizi şi cruzi, de preoţi fanatici, de curteni slugarnici, de negustori hrăpăreţi, natura nefiind nici ea mai blajină, întrucât uneori distruge tot ce-i stă în cale, aşa cum s-a întâmplat în Lisabona în timpul cutremurului din 1756. Silit să joace pe alte meleaguri într-o horă similară, Pangloss cugetă şi el asupra cauzelor şi efectelor în timp ce vâsleşte la o galeră sau după o şedinţă de vivisecţie la care este supus şi constată că totul se petrece pe lume conform unui admirabil sistem menit să asigure atât fericirea oamenilor în general, cât şi fericirea fiecărui individ în parte.

3 voturi

Încarc...

Publicat de Iulia Muşat in Critică literară
Comenteaza! »