Scriitorii francezi clasici ne par adeseori, nouă modernilor, atât de expliciți, încât ne dau impresia că n-au deloc nevoie să fie explicați. Oamenii aceia se arată cu deosebire îngrijiți să se explice singuri. Cu băgare de seamă, ei își enunță judecățile, își definesc sentimentele, își demonstrează intențiile. Pe cât se poate, în grupuri de idei simetric dispuse, care uneori par a fi exact numărate, ca niște cifre frumoase trecute la condică pentru a fi adunate în josul feței, ori egal tăiată de pendulul neînduraților alexandrini, vorbirea clasică tinde oarecum la o simplicitate ultraelementară, la claritatea primară a propozițiilor rânduite cu didactică scumpătate în cărțile de citire. Și atât de mult pomenesc clasicii aceștia ei înșiși, direct, de claritate, simplicitate și rațională înțelegere, încât ne ispitesc a crede că pricepem și noi lucrurile de care vorbesc ei fără nici o silință, așa după cum ei se arată că înțeleg fără rest orice lucru de care mintea lor se atinge. Dar nu este în firea gândirii noastre de astăzi să creadă atât de simplu în perfecta realizare a vreunei clarități oarecare.

Tocmai plecând de la impresia aceasta inițială, noi ajungem a simți curiozitățile speciale ale literaturii de care vorbim, și acea renumită claritate însăși devine pentru noi problemă.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Critică literară
Comenteaza! »

Ismaïl este compus din ochi, favoriți și rochie și se găsește astăzi cu foarte mare greutate.

Înainte vreme creștea și în Grădina Botanică, iar mai târziu, grație progresului științei moderne, s-a reușit să se fabrice unul pe cale chimică, prin syntheză.

Ismaïl nu umblă niciodată singur. Poate fi găsit însă pe la ora 5 ½ dimineața, rătăcind în zig-zag pe strada Arionoaiei, însoțit fiind de un viezure de care se află strâns legat cu un odgon de vapor și pe care în timpul nopții îl mănâncă crud și viu, după ce mai întâi i-a rupt urechile și a stors pe el puțină lămâie… Alți viezuri mai cultivă Ismaïl în o pepinieră situată în fundul unei gropi din Dobrogea, unde îi întreține până au împlinit vârsta de 16 ani și au căpătat forme mai pline, când, la adăpost de orice răspundere penală, îi necinstește rând pe rând și fără pic de mustrare de cuget.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Povestiri
Comenteaza! »

Editura Humanitas Fiction așteaptă publicul miercuri, 6 februarie 2019, ora 19:00, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu, la lansarea romanului „Nimicul” de Hanif Kureishi, în traducerea lui Cristian Ionescu, publicat în colecția Raftul Denisei, coordonată de Denisa Comănescu. Ana Barton, scriitoare, Cristina Foarfă, jurnalistă, editor coordonator Bookaholic.ro, și Simona Preda, critic literar prezintă cartea. Moderatorul întâlnirii este Raluca Popescu, redactor-șef al Editurii Humanitas Fiction.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Cărţi, Ştiri
Comenteaza! »

Teatrul Maria Filotti prezintă marți, 15 mai 2018, ora 19:00, la Sala Majestic a Teatrului Odeon, premiera oficială  a spectacolului cu celebra piesă „Tartuffe” de Molière, în adaptarea scenică și regia artistică a lui Alexandru Mâzgăreanu. Din distribuţie fac parte Emilian Oprea, Valentin Terente, Andreea Vasile, Corina Borş, Liviu Pintileasa, Narcisa Novac, Adrian Ştefan, Emilia Mocanu și Vlad Galer. Tartuffe se dovedeşte a fi un spectacol de referinţă, în traducerea lui Doru Mareş, decorul conceput de Andrada Chiriac, costumele de Alexandra Mâzgăreanu, iar muzica compusă de Alexandru Dan Suciu.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Teatru, Umor, Ştiri
Comenteaza! »

În perioada 18 – 22 aprilie 2018, la Londra se desfășoară cea de a XIV-a ediție a Festivalului de Film Românesc, sub titlul „Inimi dispărute”. Proiecțiile au loc în spațiul cunoscutei săli de cinema din centrul Londrei: Curzon Soho. La proiecțiile londoneze sunt prezenți regizorii Cristi Iftime („Marița”) și Andrei Crețulescu („Charleston”), actorul Bogdan Dumitrache („Pororoca”) și producătorii Bogdan Crăciun („Breaking News”), Oana Iancu („Ana, Mon Amour”) și Codruța Crețulescu („Charleston”). Sesiunile de întrebări şi răspunsuri cu invitații speciali din România sunt găzduite de jurnaliștii britanici Ian Haydn Smith și Mike Phillips.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Cinema, Ştiri
Comenteaza! »

„Maupassant a înnebunit fiindcă nu credea în Dumnezeu. Acest nenorocit se îndepărtase absolut, se înstrăinase complet de divinitate.” Așa scriau pe vremuri oameni evlavioși și gingași la suflet. Astăzi s-ar zice poate, de exemplu: Maupassant s-a prăpădit de răul pesimismului, fiindcă n-a putut ajunge la o „concepție unitară de viață”. În amândouă formulele ni se prezintă, cum lesne se poate vedea, același punct de vedere nobil, cum se zice, și sublim. Eu cred că față de păreri ca aceste, mai mult pioase și binecrescute decât inteligente, n-a fost rău că în anii din urmă s-a stăruit cu oarecare băgare de seamă, și fără fraze, asupra bolii lui Maupassant. Cititorului cu educație nu-i strică să audă, chiar și mai des, că nimeni nu poate înnebuni, de-a binelea și fără hiperbolă, numai din desperare metafizică. Iar pentru istoricii literari și biografi este mai de folos, cred, să consulte câteodată psihiatria decât să se încânte cu nu-știu-ce-uri solemne, de o eleganță intelectuală foarte îndoielnică.

Pe istoricii literari îi găsesc, în general, puțin dispuși să admită o puternică influență a bolii asupra producției lui Maupassant. Obișnuit este să se dea o prelungită admirație incomparabilei sale obiectivități, și se acordă numai că, în operele din urmă, apare un caracter oarecare sentimental și duios; ori încă poate: că boala i-a sporit pesimismul. Psihiatrul Wilhelm Lange, care ne-a dat o patografie a lui Hölderlin, excelentă chiar și în părțile curat literare, scrie în studiul său critic asupra psihozei lui Maupassant : „În nuvela Le Horla se aude imbecilitatea paralitică”. Iar mai departe: „Pe când schița fantastică Sur l’eau, din 1881, este încă solid compusă, simplu și lucid scrisă, bucata intitulată Lui, din 1884, cuprinde repetări și interjecții directe ale autorului. În Horla (1887), și încă mai mult în Qui sait (1890), repetările, întrebările, suspensiile se acumulează; iar repetarea, cu evidentă satisfacție, a acelorași cuvinte cu greu găsite ne aduce aminte de perseverențele verbale ale oamenilor beți”.

1 voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Critică literară
Comenteaza! »