Miercuri, 27 ianuarie 2021, ora 19:30, cu ocazia Zilei Internaționale de Comemorare a Victimelor Holocaustului, publicul este invitat să vizioneze lansarea volumului „Auschwitz, ultima stație. Povestea mea din lagăr. 1943-1945″ de Eddy de Wind, o mărturie tulburătoare din iadul de sârmă ghimpată, singura carte scrisă la Auschwitz încă din timpul războiului, recuperată după aproape 75 de ani de la prima ediție și aflată în curs de apariție în peste 30 de țări. Este una dintre cele mai importante cărți care apar în prima jumătate a anului 2021 în colecția Raftul Denisei, coordonată de Denisa Comănescu, traducerea din neerlandeză fiind semnată de Alexa Stoicescu. La întâlnire participă Felicia Waldman, conferențiar universitar la Facultatea de Litere, Universitatea din București, coordonator al Centrului de Studii Ebraice, Cristian Pătrășconiu și Marian Voicu, scriitori și jurnaliști, și Vlad Stroescu, psihiatru. Moderatorul întâlnirii este Denisa Comănescu.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Cărţi, Ştiri
Comenteaza! »

E un amurg misterios de toamnă, și umbra urcată în negrii chiparoși coboară încet și se întinde pe drumuri. Zgomotele vii au amuțit și numai șoaptele au ființă, foșnete de ramuri, murmure de foi, țârâituri pierdute…

Și în cuprinsul acesta tăinuit ca o sihăstrie, acum când fluturii de ziuă și-au strâns aripele obosite și s-au strecurat în cuibul florilor ca să doarmă, numai miresmele și fluturii de noapte s-au trezit ca să rătăcească sub lună.

Copiii o știu aceasta și, în așteptarea întâiului zbor, s-au așezat cu bunicul pe lespezile scărilor calde încă de focul soarelui de peste zi. De o parte și de alta a lespezilor, florile roze de leandru înduioșează întunericul și se leagănă în vârful crenguțelor șterse de umbră, parcă ar pluti în aer. O mireasmă amară a umplut văzduhul o clipă și apoi vântul s-a îndulcit cu un miros de trandafir, s-a împrăștiat, ca să vie iarăși tainic să cădelnițeze pe rând toate miresmele.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Povestiri
Comenteaza! »

Departe-n largul mării apa e albastră ca albăstrelele și limpede cum e cristalul, dar e și foarte adâncă, atât de adâncă încât nici o ancoră nu poate ajunge până la fund; ar trebui să pui o mulțime de turnuri de biserică, unele peste altele, ca să ajungi de la fund până la luciul apei.

Să nu credeți însă că acolo nu-i decât nisip și mâl; nu, acolo cresc copaci ciudați și ierburi ciudate, și tulpinile și frunzele lor sunt așa de mlădioase încât se clatină la cea mai mică mișcare a apei, parcă ar fi vii. Toți peștii, mici și mari, se strecoară printre ramuri cum se strecoară păsările prin văzduh. În locul unde-i cea mai mare adâncime e palatul împăratului mării; zidurile sunt de mărgean și ferestrele înalte și arcuite sunt de chihlimbar străveziu; acoperișul e făcut din scoici care se deschid și se închid după cum se mișcă apa. Și în fiecare scoică e un mărgăritar de preț; numai unul și ar fi destul să împodobească măreț coroana unui rege.

Împăratul mării era de multă vreme văduv și casa i-o ținea mamă-sa, bătrâna. Era o femeie înțeleaptă, dar foarte mândră de neamul ei; purta douăsprezece stridii pe coadă, pe când nobilii aveau numai câte șase. Încolo, era femeia vrednică, mai ales că ținea foarte mult la nepoatele ei, domnițele mării. Acestea erau șase la număr și toate frumoase, dar cea mai mică era cea mai frumoasă dintre toate; pielea ei era gingașă și moale ca o petală de trandafir, ochii albaștri ca niște lacuri adânci, dar, ca și celelalte, nu avea picioare și trupul în partea de jos avea o coadă de pește.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Poveşti
Comenteaza! »

A fost odată un biet om necăjit ca vai de capul lui. Și nu era prost creștinul, dar o piază rea i se punea de-a curmeziș, așa că tot ce făcea îi ieșea pe dos. Muncea din răsputeri omul și abia ce putea să încropească după multe trude și necazuri câțiva bani, că o năpastă și da peste el, de-l lăsa și mai sărman ca mai înainte.

Dar toate astea nu-i abăteau puterile, căci sădise, se vede, Dumnezeu într-însul viață de prisos ca să poată suferi mai bine.

De la un timp și-a dat el cu gândul că poate locul unde i se nemerise să stea și să muncească e blăstămat. Și luându-și ce bruma îi mai rămăsese, se mută cu sărăcie cu tot aiurea. Dar nici acolo nu-i fu mai acătărei.

În sfârșit, toate i se înturnau împotrivă, până ce la urma urmei se hotărî să-și încrucișeze mânile pe pept și să aștepte moartea liniștit.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Povestiri
Comenteaza! »

A fost odată un ac de cârpit, care-și dădea niște aere, de parcă ar fi fost ac pentru dantelă. El le spunea degetelor care îl apucau să fie atente cum îl țin, că să nu cadă pe podea din pricina fineții sale… Iar degetele îl prindeau mai bine și îl strângeau de mijloc, spunând:

-Ei, până acolo nu ajungem noi!

-Vedeți? Am și trenă, spunea acul, care trăgea după el o ață lungă și fără noduri.

Degetele l-au înfipt strașnic în papucul fetei de la bucătătrie, care tocmai își peticea încălțările rupte.

1 voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Poveşti
Comenteaza! »

Când soarele urca încă nevăzut, departe, după dealuri, rumenind zarea, pe largul șesului întins și galben, cei ce nu cunosc alt coperământ decât clopotul de azur al cerului își opriră mersul și poposiră pe marginea Elanului secătuit de arșiță. Un scurt moment de repaos, o haltă în infinit, o clipă de înstăpânire a marelui pământ pentru a purcede aiurea, unde-i duce deșirul nesfârșit al ghemului ce l-a scăpat din mâni ursita lor.

Căruțele au stat, umbrele de cai au fluturat din coame, apoi, liberați de hamurile de frânghii, au prins să pască iarba rară. Un țol negru, întins pe câțiva pari, a făcut o perdea dinspre partea vântului. O licărire sfioasă de lumină a tremurat, vâlvătaia unor flăcări albastre a zbuciumat apoi și un ceaun negru a fost așezat pe pirostrii. Puținul ce dă viață: câțiva pumni de făină galbenă ca aurul și mâna obișnuită de sare, aruncată pe fundul negru al unui ceaun, a fost de ajuns ca să înveselească hoarda. Sclipiri de argint, ca rămășiți de lună, s-au aprins în pletele femeilor, lumini de bunăvoie au scăpărat în ochii bărbaților și zarva obișnuită s-a pornit în lumea măruntă a dancilor.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Povestiri
Comenteaza! »