Fragmente din volumul „Scriitori francezi”, apărut la Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1978; articolul este semnat de Irina Mavrodin, care realizează şi un scurt portret biografic:

Alain Robbe-Grillet, scriitor francez născut pe 18 august 1922, este romancier, eseist şi autor de scenarii de film. Urmează cursurile Institutului Naţional de Agronomie din Paris, iar în 1945 obţine agregaţia de agronomie şi ocupă un post în cadrul Institutului Naţional de Statistică, până în 1948. Un an mai târziu, se consacră unor cercetări în domeniul biologiei, apoi este inginer la Institutul de fructe exotice, calitate în care călătoreşte în Maroc, Guineea, Guadelupa, Martinica. În 1953, publică romanul Les Gommes (Gumele), operă care stârneşte vii discuţii şi totodată îl consacră. În 1955, devine consilier literar la Éditions de Minuit, an când publică romanul Le Voyeur (Privitorul), urmat de La Jalousie (Jaluzeaua/Gelozia). În 1959 apare unul dintre cele mai cunoscute romane ale sale, Dans le labyrinthe (În labirint). În 1961 filmul lui Alain Resnais, după un scenariu al său, L’Année dernière à Marienbad (Anul trecut la Marienbad), este distins cu premiul ‚Leul de aur’ la Festivalul de la Veneţia. Este şi autorul unui important volum de eseuri, Pour un nouveau roman (Pentru un nou roman). Alături de Nathalie Sarraute şi de Michel Butor, e unul dintre creatorii ‚Noului Roman’ francez.

1 voturi

Încarc...

Publicat de Iulia Muşat in Critică literară
Comenteaza! »

În interviurile acordate lui Claude-Henri Rocquet, Mircea Eliade îşi dezvăluie structura bipolară, relevând complementaritatea existentă între omul de ştiinţă (a cărui operă se bazează pe logică şi rigoare, având drept scop transmiterea de informaţii) şi, pe de altă parte, scriitorul ce-şi clădeşte producţiile pe resorturile inepuizabile ale imaginaţiei. Asistăm în felul acesta la apariţia a două regimuri, unul diurn şi altul nocturn, ilustrare supremă a principiului coexistenţei contrariilor, potrivit căruia un lucru nu poate exista fără opusul său. Spre deosebire de activitatea literară, care reclamă dezlănţuirea fanteziei, operele ştiinţifice presupun clarviziunea regimului diurn, adică prezenţa luminii ca simbol al cunoaşterii. Fiind o întruchipare a lucrurilor neclare, schimbătoare, umbra i se opune luminii, constituind un mediu de trecere înspre impenetrabilitatea nopţii. Negând puritatea imaculată a zilei, întunericul provoacă reîntoarcerea lumii în haos: contururile obiectelor dispar, totul degenerând într-o profundă obscuritate.1

Pe o asemenea structură bipolară se axează şi „Domnişoara Christina” (1936), primul roman fantastic de certă valoare în literatura română. Încă de la apariţia cărţii sale, Mircea Eliade atrage atenţia asupra particularităţii fantasticului din această creaţie, un fantastic diferit întâlnit în proza anterioară, precum „Isabel şi apele diavolului” sau „Lumina ce se stinge”. Este vorba de un fantastic de stringente folclorică, prezent şi în operele altor scriitori români, ca de exemplu I.L. Caragiale, Ion Agârbiceanu, Cezar Petrescu, Vasile Voiculescu sau Ştefan Bănulescu.

6 voturi

Încarc...

Publicat de Genovica Manta in Articole, Cărţi, Dragoste, Folclor, Fragmente literare
5 comentarii »