De când soarta, românilor favorisitoare, au deschis căile pe care au a păși pentru a agiunge la scopul dorit a civilizațiii, mulți tineri, însuflețiți de o vrednică de laudă dorință, ostenesc în deosăbite ramuri, cu țintire a înavuți limba și ideile compatrioților. În unii să descopere talent, în alții numai buna plecare, în puțini fondosul cel clasic neapărat pentru nemerirea țintirii lor. Grăuntea, mai nainte de a putea fi sămănată, au costisit multă sudoare ostenitorului! Sfezile și controversele asupra formelor limbei sunt intempestive și însorb timpul prețios a acelor autori carii, cu însărcinarea traducerii din limbi străine, să par îndatoriți a aduce pe românie străine idiotizme și construcții, încât din asemene fabrici au început a naște bastarduri, pre carii totimea națiii necunoscând, nu le va putea priimi de ai săi fii adevărați. Fondosul limbei noastre, ce pe aiure să caută, să află în sfânta Scriptură, ce este de toți românii înțăleasă; această să se păstreze curată și întreagă, ca singura legătură ce unește încă pe românii despărțiți în staturi deosăbite, și cătră aceasta adaogă-să îmbunătățirile cerute, după un metod simplu și care s-ar cuveni a se legiui de un giudeț amfiction ce să poate închega din gramaticii români a Transilvaniii, a Țării Românești și a Moldovei. Doritori de a vedea așezată cultura neamului românesc pe trainice temeiuri, noi împărtășim aice portretul și însușirile omului literat, pe care să aibă totdeauna tinerii noștri de model întru a lor țintire.

Omul literat este acela a căruia meserie îl îndatorează a cultiva a sa minte spre a putea spori cunoștința altora. În această ambiție să mărginește toată a sa lucrare și interesul pe carile alți oameni împraștie preste deosăbite obiecte.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Eseuri
Comenteaza! »

Nu e o exagerare vorbind de „aviațiunea la noi”. Franța și statele civilizate din apus, au făcut neasemănat mai mult decât țara noastră, pe tărâmul aviațiunei. Dar dacă facem o comparație cât de vagă între cultura, împrejurările și mijloacele tehnice ale altor popoare și starea de lucruri de la noi, putem spune cu oarecare mândrie, că nu suntem tocmai cei din urmă, măcar din punctul de vedere al aviațiunei. Nu trebuie să uităm, și simt o mare mulțumire sufletească aducându-mi-o aminte, că cel dintâi aviator care s-a ridicat cu propriile lui mijloace de la pământ, a fost un român, Traian Vuia! De la primul zbor al lui Vuia, au trecut mulți ani, și de-atunci aviațiunea a făcut progrese imense. Astăzi zeci și sute de piloți străbat văzduhul; mai toate centrele mari își au aerodromurile lor; tipurile de aparate se înmulțesc și se îmbunătățesc pe zi ce trece; o întreagă industrie de aeroplane s-a născut și face eforturi neobosite, ca să puie la îndemâna oamenilor aripile, care vor cuceri cerul. În fața emulației acesteia universale, nici noi nu stăm cu mâinile încrucișate. Dacă în alte domenii românii s-au mulțumit să ia totul de-a gata de la străini, dacă au profitat de toată munca și de toate descoperirile țărilor mai civilizate, dacă au importat aproape totul, de pildă: drumul de fier, telegrafe, telefoane, automobile etc. fără să îmbunătățească cu propriile lor invenții invențiile străine, cel puțin în domeniul aviației au adus, și se pare că vor aduce, ceva din munca și din inteligența lor. Au trecut numai doi-trei ani de la cele dintâi zboruri mai reușite, și astăzi avem în țară o sumă de oameni de știință și de energie, care s-au devotat cu trup și suflet celui mai vechi și mai nobil vis al omenirii: aripelor de zburat.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Eseuri
Comenteaza! »

În vremurile dureroase prin care trecem, poeții au dreptul să facă politică? Sau se cuvine să rămână în rolul lor, deocamdată pasiv, de cântăreți ai acestei dureri?

Răspunsul nostru categoric este că ei au dreptul să facă orce, ca unii ce sunt oameni liberi, cu obligațiuni egale cu ale celorlalți cetățeni. Dacă este ceva în lume liber și inviolabil, acest ceva se refugiază în gândire, de la care decurge convingerea și, prin urmare, dreptul de a lucra într-un sens sau în altul.

Dar întrebarea se pune altfel: este în interesul patriei ca un mare poet, chiar dacă are și calități de om de stat, să cânte nefericirile țării sale, sau să lucreze, politicește, la salvarea ei?

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Eseuri
Comenteaza! »

La sărbătoarea poemului său, Stephan Roll a invitat toate cosânzenele izvoarelor, toți voievozii vântului. E o orchestră a culorilor și a bucuriei, un covor de lumină scuturat peste balconul în oboseală al ochiului. Poemul sparge ferestrele poemului. Poemul se plimbă sub unghia roză a norilor. Poemul inundă ograda inimii. Poemul: ce flux-reflux pentru această amiază a iubirii! Nu e nevoie de experiență, știu: dacă i-ai reteza arterele, din Stephan Roll ar curge, în locul sângelui, poemul. Un curcubeu de rezonanțe și de imagini îi înfășoară ca un fular umerii. Pasul lui sună în moneda asfaltului, atinge ca o buză fluierul aerului. Mâna oprește ca un inel zborul, împrumută albastrul din aripa coțofanei, împletește beteala versului în ritmul ciocănitoarei, toarnă în degetarul rimei toată licoarea codrilor.

Aluneci palmele prin catifeaua paginilor cu semne de anotimpuri, fiecare literă: o scoică pentru infinitul chiotului, și iată: „pietrele tari trec desculțe gârlele”, „câmpul înnoptează în botul de pluș ud al vitelor”, treci peste ținuturi cu „circul cu roți și arcuri, cu saltimbanci fluizi”, deștepți oglinzile de rouă când „duc în ugere crinii zvelți în doniți laptele parfumului”. Și urmează, adâncă și văroasă ca o căpșună, Diana, zeița vânătorilor cu „lumina care e albă ca pieptul păsărilor de mare”, cu poetul care e „mai înalt decât tine cu o vrabie”. Aventura te îmbracă asemeni unui steag printre regi:

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Eseuri, Poezii
Comenteaza! »

Lumea de astăzi pare, mai mult ca în orice altă epocă, cuprinsă de un haos incurabil, cufundată, fără scăpare, într-un haos total, aproape, s-ar putea chiar spune, captivă unui haos universal.

Deși sentimentul acesta de neorânduială deplină nu e prima oară în istorie când e resimțit la nivelul întregii colectivități, parcă acum e mai rău ca niciodată, parcă acum starea de disperare, însoțită de un defetism ce reușește să stârpească orice apel la acțiune, face chiar parte integrantă din natura umană, parcă dezordinea prezentă este atât de mare, atât de prevalentă, încât apare oricărui observator cât de cât atent la ce se întâmplă în jurul său a fi complet organizată.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Patrick Călinescu in Eseuri
Comenteaza! »

Aș vrea să scriu foarte mult despre ipocrizie. De ceva timp am constatat că aceasta nu se reduce doar la comportament, la felul în care ne purtăm, acasă și în societate, unii cu alții, nu, dimpotrivă, ea s-a întins peste tot, e un cancer generalizat, e de fapt atât de ubicuă, încât poate fi întâlnită și în cultură, și nu mă refer la relațiile pe care oamenii de cultură le au între ei, ci, neîndoios, la conținutul în sine al oricărui act de cultură, care este, așa cum am observat, contaminat de tipul acesta pervers de dedublare.

Voi intra direct în subiect și voi încerca să analizez, foarte pe scurt, doar acea parte a culturii, nu care ar fi mai contaminată decât celelalte de ipocrizie, ci pe care o cunosc eu mai bine, în care mi-am format deja o imagine mai clară. E vorba despre filosofie, o disciplină pe care, până de curând, am iubit-o fără rezerve și pe care, în prezent, mă străduiesc din răsputeri s-o iubesc încă, deși efortul acesta sentimental, abia în ultimul timp, a început cu adevărat să arate a efort, fiindcă înainte totul era așa de ușor, din inimă venind, încât numai cu greu s-ar fi putut spune că-i un efort din partea mea să ador sistematizarea imaginativă a înțelepciunii.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Patrick Călinescu in Eseuri
Comenteaza! »