Ron Finley plantează grădini în partea central-sudică din LA – pe terenurile abandonate, pe fâșiile despărțitoare ale șoselelor, de-a lungul bordurilor. De ce? Ca să se distreze, ca să sfideze, ca să încânte ochii și să ofere o alternativă la fast food-uri într-o comunitate unde „statul în mașină ucide mai mulți decât condusul mașinii”.
fără voturi
Încarc...S-au desemnat câștigătorii Festivalului-concurs de literatură „Rezonanțe Udeștene”, ediția a XXV-a. În 2021, evenimentul s-a desfășurat în perioada 21-30 iunie 2021, doar online.
Organizatorii au declarat că această ediție a fost una extrem de bogată în lucrări, creații trimise de către iubitori și autori de poezie, proză sau reportaj. Festivalul a avut o acoperire națională și un volum foarte mare de muncă pentru juriu și organizatori. Așadar, s-au primit, în concurs, lucrări de la autori din București, Constanța, Galați, Prahova, Baia Mare, Târgoviște, Dorohoi, Dâmbovița, Ialomița, Slatina, Alexandria, Ploiești, Piatra Neamț, Focșani, Suceava, Botoșani, Rădăuți, Bacău, Onești, Sălaj, Târgu Jiu, Vaslui, Brașov, Dolj, Brăila.
Continuare »
fără voturiÎncarc...
Povestea pe care v-o spun acuma s-a întâmplat în China, în vremuri străvechi.
Palatul împăratului Chinei era cel mai frumos din lume, clădit numai din cel mai scump porțelan, dar așa de sfărâmicios, așa de gingaș, încât trebuia să umbli cu mare băgare de seamă prin el – să nu se spargă. În grădină erau niște flori minunate și de cele mai frumoase atârnau zurgălăi de argint, care sunau mereu, ca să nu treacă cineva pe lângă ele și să nu le vadă. Grădina era plină de minunății și era așa de mare încât nici grădinarul nu știa până unde se întinde; dacă mergeai tot înainte ajungeai într-o pădure cu copaci înalți și lacuri adânci. Pădurea mergea până la marginea mării și marea era albastră și adâncă. Corăbiile treceau chiar pe sub ramurile copacilor și într-un copac era o privighetoare care cânta așa de frumos încât până și un biet pescar care nu-și mai vedea capul de treabă și de griji se oprea în loc și asculta când venea noaptea să-și ridice năvodul.
Continuare »
fără voturiÎncarc...Mama stătea lângă micuțul ei copil; era foarte tristaă pentru că se temea că acesta ar putea muri. Copilașul era foarte palid, ochișorii lui erau închiși și, uneori, scotea câte o răsuflare grea, adâncă, aproape ca un oftat, iar mama se uita la el cuprinsă de o tristețe și mai mare.
Cineva a bătut la ușă, și un sărman bătrân a pășit înăuntru. Era îmbrăcat într-un strai ce aducea cu o cergă pentru cai și avea cu adevărat nevoie de un astfel de vestmânt ca să îi țină de cald pentru că era o iarnă foarte rece; întreg ținutul era acoperit de zăpadă și gheață, iar vântul era atât de ascuțit că ar fi putut tăia fețele oamenilor ieșiți pe afară. Micuțul s-a trezit pentru un moment, iar mama, văzând că bătrânul tremură de frig, s-a ridicat și a pus o mică cană de bere pe sobă pentru a se încălzi. Bătrânul s-a așezat pe fotoliul balansoar, iar mama și-a tras un scaun aproape de el, s-a uitat iarași la copilul ei bolnav, ce continua să respire greu, și l-a prins de mâna lui micuță. „Crezi că va rămâne la mine, nu-i așa?” a zis ea. „Desigur că Preaîndurătorul Dumnezeu nu îl va lua de lângă mine.”
Continuare »
fără voturiÎncarc...Stam la o masă într-o cafenea, unde se adună de obicei o parte din literații noștri, și ascultam discuțiile lor. Era vorba de revistele noi, de volumele ce stau să apară, de editori, și rămîneam uimit de cîtă pasiune și entuziasm sunt capabili încă acești incorigibili vânători de himere. În timpul acesta, un tânăr sfios s-a așezat la o masă deoparte și, după ce și-a făcut ochii roată împrejur, a scos cu grije un volum din buzunar.
Era atâta dragoste în mișcările lui, atîta lumină în ochi, atîta bucurie pe întreaga lui față, încît mă miram cum de nu poartă o aureolă deasupra capului. Era extazul primului volum de versuri, rodul atîtor ceasuri de trudă, întâia poliță asupra viitorului. Și fără de voie, mi-am adus și eu aminte de întâiul meu volum, de truda amară cu care mi-am scris întâiele versuri, de groaza ce o aveam pentru tipar și de vecinica îndoială ce-mi tăia aripele. Chin mai amar și mai sfânt nu poate să existe. Eu mi-alesesem lumea florilor, căci în lumea lor mi-am petrecut copilăria. Mi-aduceam aminte de grădina minunată unde am trăit, de murmurul sonor al șipotului, de freamătul arborilor, de toată risipa de petale ce o împrăștie necurmat vântul. Îmi aminteam simpatiile ce le aveam pentru unele flori și antipatiile nejudecate pentru altele. Pentru mine miresmele erau gândurile lor tainice, felul lor de a vorbi, și eu aș fi putut gâci pe întuneric, noaptea, când e mai puternic mirosul lor, ce floare anume mi-l trimete, și mai târziu toate amintirile aceste s-au redeșteptat și m-au chinuit, și asemuirea strălucirei lor am căutat-o în cuvinte, iar alcătuirea minunată a petalelor ce formează o roză, ori un crin, am căutat s-o redau în strofe.
Continuare »
fără voturiÎncarc...Editura Humanitas invită pasionații de istorie sâmbătă, 18 mai 2019, ora 17:00, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu, la o întâlnire cu istoricul Lucian Boia și jurnalista Magda Grădinaru despre volumul de memorii „Cum am trecut prin comunism. Al doilea sfert de veac„. Evenimentul se încheie cu o sesiune de autografe.
Continuare »
fără voturiÎncarc...Contact | Publicitate | Termeni de utilizare | Cookies
