Povestea pe care v-o spun acuma s-a întâmplat în China, în vremuri străvechi.

Palatul împăratului Chinei era cel mai frumos din lume, clădit numai din cel mai scump porțelan, dar așa de sfărâmicios, așa de gingaș, încât trebuia să umbli cu mare băgare de seamă prin el – să nu se spargă. În grădină erau niște flori minunate și de cele mai frumoase atârnau zurgălăi de argint, care sunau mereu, ca să nu treacă cineva pe lângă ele și să nu le vadă. Grădina era plină de minunății și era așa de mare încât nici grădinarul nu știa până unde se întinde; dacă mergeai tot înainte ajungeai într-o pădure cu copaci înalți și lacuri adânci. Pădurea mergea până la marginea mării și marea era albastră și adâncă. Corăbiile treceau chiar pe sub ramurile copacilor și într-un copac era o privighetoare care cânta așa de frumos încât până și un biet pescar care nu-și mai vedea capul de treabă și de griji se oprea în loc și asculta când venea noaptea să-și ridice năvodul.

„Doamne! Ce frumos cântă!”, zicea el, dar nu zăbovea mult fiindcă trebuia să scoată năvodul și trecea mai departe și uita de pasăre; dar când în noaptea următoare privighetoarea cânta și pescarul trecea pe-acolo, el iar spunea: „Doamne! Ce frumos cântă!”

Veneau călători de peste mări și țări în orașul împăratului ca să vadă palatul și grădina și toți se minunau de atâta frumusețe; dar când auzeau privighetoarea spuneau: „Ceva mai frumos nu se poate!”

Călătorii când se întorceau la ei acasă spuneau ce-au văzut și învățații scriau sumedenie de cărți despre palatul și grădina împăratului Chinei, dar nu uitau nici de privighetoare, ba chiar o puneau mai presus de orice altceva; iar cei care erau și poeți slăveau în versuri privighetoarea din pădurea de la marginea mării.

Cărțile pe care le scriau învățații erau răspândite peste tot pământul și câteva din ele au ajuns și până la împăratul Chinei. Șezând pe tronul lui de aur le citea și dădea din cap mulțumit, fiindcă în cărțile acelea se spuneau lucruri așa de frumoase despre oraș, despre palat și despre grădină. „Dar mai frumos decât totul e privighetoarea”, spuneau cărțile.

– Ce-i asta? a întrebat împăratul. Eu nu știu nimic. Despre ce privighetoare e vorba? Să fie o asemenea pasăre în împărăția mea și chiar aici în grădină și eu să nu știu? Trebuie să aflu din cărți?

Și a chemat pe sfetnicul cel mare al palatului. Sfetnicul era așa de mândru încât atunci când vreunul mai mic decât el îndrăznea să vorbească cu dânsul sau să-l întrebe ceva el spunea numai atât: P! Adică asta și cu nimica era totuna.

– Ia te uită ce-am aflat, a spus împăratul. Cică ar fi pe aici o pasăre minunată care se cheamă privighetoare. Se spune că ar fi cel mai minunat lucru din toată împărăția. Cum se face că eu până acuma n-am știut nimic?

– N-am auzit niciodată despre o asemenea pasăre, a zis sfetnicul. Nu s-a înfățișat niciodată la curte.

– Să vie aici numaidecât deseară și să cânte în fața mea – a spus împăratul. O lume întreagă știe ce am și numai eu nu știu.

– Până acuma n-am auzit de ea, a zis sfetnicul. Am s-o caut și am s-o găsesc.

Dar unde s-o găsească? Sfetnicul a alergat pe scări în sus și în jos, a cutreierat tot palatul, dar toți cei pe care-i întâlnea și îi întreba habar n-aveau de vreo privighetoare. Sfetnicul s-a dus înapoi la împărat și i-a spus că asta trebuie să fie o poveste născocită de cei care scriu cărți.

– Măria ta, a spus el, nu trebuie să crezi tot ce scrie acolo; cărțile, foarte des, sunt numai născociri. Ba uneori în ele au parascovenii și vrăjitorii.

– Cartea în care am citit asta, a zis împăratul, mi-a trimis-o împăratul Japoniei, așa că nu poate să fie mincinoasă. Vreau s-ascult și eu privighetoarea. Deseară să fie aici numaidecât. Va avea înalta mea bunăvoință. Și dacă nu vine, atunci deseară toți curtenii, după ce au să stea la masă, au să fie călcați în picioare.

Când a auzit asta sfetnicul – iar a început să alerge pe scări în toate părțile; și toți curtenii alergau cu el, fiindcă nu le-ar fi plăcut să fie călcați în picioare. Și toți întrebau și căutau privighetoarea aceea minunată, despre care toată lumea știa, dar de care aici la curte nimeni nu auzise.

În sfârșit, au dat de o biată fată de la bucătărie care le-a spus:

– Eu știu unde-i privighetoarea aceea și am auzit-o cum cântă. În fiecare seară mi se dă voie să iau ce mai rămâne de la masă și să duc de mâncare mamei care-i săracă și bolnavă. Casa noastră e chiar pe țărm și când trec noaptea prin pădure și mă opresc oleacă să mă odihnesc, ascult cum cântă privighetoarea. Cântă așa de dulce că-mi dau lacrimile și când o aud parcă m-ar săruta mama.

– Uite ce, fetițo, a spus sfetnicul, te fac mai mare peste toată bucătăria și ai să ai voie să-l vezi pe împărat când stă la masă, numai să ne duci la privighetoare, fiindcă trebuie neapărat să se înfățișeze deseară la curte.

Și s-au dus cu toții în pădure, acolo unde avea obiceiul să cânte privighetoarea. Cum mergeau ei așa, o vacă de prin apropiere a început să mugească.

– I-auziți, au spus curtenii, asta trebuie să fie privighetoarea. Ce glas puternic la o vietate așa de mică! Dar parcă am mai auzit noi glasul acesta!

– Nu! E o vacă! a zis fata de la bucătărie. N-am ajuns încă.

Au mai mers o bucată și au auzit niște broaște într-o baltă.

– Strașnic de frumos! a spus preotul palatului. Acum o aud, cântă de parc-ar fi clopoțeii din templu.

– Nu! Sunt niște broaște, a zis fata. Îndată o s-o auzim și pe ea. Și deodată privighetoarea a început să cânte.

– Iaca, asta e privighetoarea, a spus fata. Ascultați-o cum cântă! Uite-o colo sus! Și le-a arătat pe-o creangă o pasăre mititică și cenușie.

– Cum, asta e? a spus sfetnicul. Nu mi-aș fi închipuit că-i așa; e atât de mică și de ștearsă! Eu cred că și-a pierdut culoarea, de spaimă că vede atâtea fețe simandicoase în preajma ei.

– Privighetoareo! a strigat fata de la bucătărie, măria sa împăratul vrea să te audă cum cânți.

– Cum să nu! Bucuros! a spus privighetoarea și a cântat de-ți era mai mare dragul s-o asculți.

– Parc-ar fi niște clopoței de sticlă, a spus sfetnicul. Ia uite cum îi merge gușa! Ciudat lucru că până acuma n-am văzut-o. Au să se minuneze toți de la curte când au s-o vadă.

– Să mai cânt o dată împăratului? a întrebat privighetoarea. Ea credea că împăratul e și el acolo.

– Scumpă și minunată privighetoare, a zis sfetnicul, am marea bucurie să te poftesc deseară la o serbare la curte, unde ai să farmeci pe măria sa împăratul cu cântecele tale minunate.

– Cântecul meu sună mai bine în pădure, a spus privighetoarea, dar s-a dus cu ei când a auzit că așa vrea împăratul.

La palat totul era pregătit ca de sărbătoare. Pardoseala și pereții care erau de porțelan străluceau luminați de mii de lămpi de aur și pretutindeni erau flori frumoase care sunau din zurgălăi. Și era o larmă de zurgălăi că nu te puteai auzi.

În sala cea mare, în care ședea împăratul, era atârnată la mijloc o prăjină de aur pe care trebuia să se așeze privighetoarea. Toată curtea era adunată și fata de la bucătărie căpătase îngăduința să stea și ea după ușă, fiindcă acuma i se dăduse titlul de bucătăreasă împărătească. Toți erau îmbrăcați cu haine de sărbătoare și toți se uitau la pasărea cea mititică și cenușie căreia împăratul îi făcea semn din cap.

Privighetoarea a început să cânte și împăratului i-au dat lacrimile; lacrimile îi curgeau pe obraz și privighetoarea cânta tot mai frumos; cântecul ei îți mergea drept la inimă. Împăratul a fost foarte mulțumit și a spus ca privighetoarea să poarte un papuc de aur la gât. Dar privighetoarea i-a mulțumit și i-a răspuns că a fost răsplătită îndeajuns.

– Am văzut lacrimi în ochii împăratului și asta-i pentru mine cea mai mare comoară! Mai mare răsplată nu vreau! Și iar a cântat un cântec cu glasul ei dulce.

– E cea mai frumoasă voce pe care am auzit-o, spuneau doamnele de la curte și au luat apă în gură ca să gâlgâie și ele la fel, atunci când vor vorbi cu cineva; ele credeau că dacă vor gâlgâi au să fie și ele privighetori. Până și slujitorii și fetele din casă își dădură în vileag mulțumirea lor și asta e mare lucru, fiindcă soiul acesta de oameni e foarte greu să-l mulțumești. După cum vedeți, privighetoarea era pe placul tuturora.

A trebuit să rămână la curte; avea colivia ei și putea să iasă la plimbare de două ori pe zi și o dată pe noapte. Avea doisprezece slujitori și fiecare din ei o ținea legată de picior cu un șnur de mătase. Nu era deloc plăcut să te plimbi așa.

Tot orașul vorbea de pasărea cea minunată. Când doi oameni se întâlneau, oftau numai și se înțelegeau; unsprezece copii cocoșați au fost porecliți cu numele ei, dar nici unul nu cânta ca ea.

Într-o bună zi, împăratul a primit o ladă pe care era scris: Privighetoarea.

– Trebuie să fie iar o carte despre pasărea noastră vestită în toată lumea, a spus împăratul.

Nu era însă o carte, era o jucărie într-o cutie, o privighetoare făcută cu meșteșug, care semăna cu o privighetoare vie, dar era încrustată toată cu diamante, rubine și safire. Dacă băgai în ea o cheie și o întorceai cum întorci un ceas, cânta un cântec din acelea pe care le cânta privighetoarea cea vie. Și în timp ce cânta, dădea din coadă și strălucea de aur și de argint. La gât purta o cordeluță pe care era scris așa: „Privighetoarea împăratului Japoniei e sărăcăcioasă față de cea a împăratului Chinei”.

– Minunat lucru! au spus cu toții și omul care adusese pasărea asta meșteșugită a căpătat titlul de Mare Aducător de privighetori la curtea imperială.

– Acuma să le punem pe amândouă să cânte! Are să fie ceva nemaipomenit de frumos!

Au cântat împreună, dar nu prea mergea bine cântecul, fiindcă privighetoarea cea adevărată cânta în felul ei și privighetoarea cealaltă cânta când niște suluri de metal se învârteau într-însa.

– Nu-i vina ei, a spus maestrul de muzică al curții; ea nu poate cânta decât după tact, așa cum se cântă la școala mea de muzică.

Au lăsat-o deci să cânte singură. A plăcut tuturor tot așa de mult ca și privighetoarea cea adevărată; dar pe lângă asta era mai frumoasă la înfățișare și strălucea ca un giuvaer.

A cântat de treizeci și trei de ori aceeași bucată și tot n-a obosit. Toți voiau s-o mai audă, dar împăratul a spus că acuma trebuie să cânte și privighetoarea cea adevărată. Dar când au vrut s-o cheme, ia-o de unde nu-i. Nimeni nu văzuse că zburase pe fereastră și plecase în pădurea ei.

– Cum se poate una ca asta? s-a mirat împăratul.

Și toți curtenii au fost de părere că privighetoarea e o ființă foarte nerecunoscătoare.

– Dar nu-i nimica, au spus ei, avem acuma o pasăre și mai minunată.

Și iar au pus jucăria să cânte și asta era a treizeci și patra oară când auzeau aceeași bucată, dar tot n-o învățaseră pe de rost, fiindcă era foarte grea. Maestrul de muzică a adus niște laude grozave păsării și a spus că e mai bună decât privighetoarea cea adevărată și asta nu numai în ce privește îmbrăcămintea și pietrele scumpe, dar chiar și în ce privește alcătuirea ei pe dinăuntru.

– Pentru că, vedeți dumneavoastră, cu privighetoarea cea adevărată nu poți să știi niciodată ce are să fie, pe când cu cea artificială totul e hotărât mai dinainte. Poți să-ți dai seama de tot ce se întâmplă, poți s-o deschizi și să arăți gândirea omenească, să arăți cum sunt sulurile, cum se învârtesc și cum se perindă unele după altele!

– Chiar așa sunt și gândurile noastre! au spus cu toții și maestrul a căpătat învoirea să arate în duminica următoare poporului pasărea. Împăratul a poruncit s-o pună să cânte ca s-o asculte tot poporul. Oamenii au ascultat-o și au fost grozav de mulțumiți, parcă s-ar fi îmbătat cu ceai, ceea ce e un obicei foarte chinezesc. Și toți au spus: „O!”, și și-au ridicat în sus degetul arătător și au dat din cap. Numai pescarul cel sărac, care auzise privighetoarea cea adevărată, spunea: „Cântă frumos, melodia e la fel, dar lipsește ceva, nu știu ce anume, dar lipsește!”

Privighetoarea cea adevărată a fost izgonită din împărăție. Pasărea cea plăsmuită își avea locul ei pe o pernă de mătase, chiar lângă patul împăratului. Toate darurile pe care le primise erau adunate împrejuru-i și ea acuma căpătase un titlu mai mare, era „Cântăreață a iatacului maiestății sale imperiale” și avea rangul întâi de pe partea stângă, fiindcă împăratul socotea că partea cea mai nobilă e aceea în care e inima și inima și la împărați tot în stânga e așezată. Maestrul de muzică a scos despre pasărea cea plăsmuită o lucrare în douăzeci și cinci de volume; era o lucrare așa de savantă și de lungă și plină de cuvintele chinezești cele mai grele, încât toți se grăbeau să spună că au citit-o și au înțeles-o, fiindcă altfel ar fi fost luați drept proști și călcați în picioare.

Și așa a trecut un an. Împăratul, curtenii și toți ceilalți chinezi știau acuma pe de rost fiecare tril din cântecul păsării celeia plăsmuite, dar tocmai de aceea le plăcea acuma mai mult decât oricând. Puteau să cânte și ei cu ea și așa chiar și făceau. Toți copiii de pe uliță cântau și împăratul cânta și el. Era ceva minunat.

Într-o seară însă, când pasărea tocmai cânta foarte frumos și împăratul ședea în pat și o asculta, înăuntrul ei s-a auzit deodată o pârâitură și ceva a plesnit. Toate rotițele s-au desfăcut și muzica s-a oprit.

Împăratul a sărit repede din pat și a chemat pe doctorul palatului, dar ce putea să facă? Au adus atunci un ceasornicar și acesta, după multă vorbărie și cercetare, a dres puțintel pasărea, dar a spus că de-acuma înainte trebuie cruțată, fiindcă zimții de pe suluri s-au tocit și e cu neputință să se facă alții noi în așa fel încât să meargă bine muzica. Mare mâhnire pe toată lumea! Acuma, numai o dată pe an aveau voie să pună pasărea să cânte și încă și asta era prea mult. Maestrul de muzică a ținut însă o mică cuvântare cu vorbe mari și a spus că lucrul merge tot așa de bine ca și mai înainte și dacă a spus el așa, atunci așa a fost!

Au mai trecut cinci ani și iată că toată țara a fost copleșită de o mâhnire adâncă și adevărată. Chinezii țineau la împăratul lor și acuma el se îmbolnăvise și nu mai avea mult de trăit. Fusese chiar ales alt împărat și poporul stătea pe stradă în fața palatului și tot întreba pe sfetnicul cel mare cum îi mai merge împăratului.

– P! spunea sfetnicul și clătina din cap.

Împăratul zăcea, rece și galben la față, în patul lui larg și măreț. Toată curtea credea că a murit și toți se duseseră să se închine împăratului celui nou. Slujitorii ieșiseră pe afară să vorbească despre această întâmplare și slujitoarele aveau sindrofie. În toate părțile, prin săli și coridoare puseseră covoare groase ca să nu se audă pașii și de aceea era atâta liniște. Dar împăratul încă nu murise. Ședea țeapăn și galben în patul lui măreț cu perdele de catifea și ciucuri grei de aur. Fereastra era deschisă și luna pătrundea în odaie luminând pe împărat și lângă el pasărea cea plăsmuită.

Bietul împărat abia mai putea să răsufle, parcă l-ar fi apăsat ceva pe piept. A deschis ochii și a văzut că era Moartea. Moartea își pusese pe cap o coroană de aur și ținea într-o mână sabia de aur a împăratului și în cealaltă steagul lui cel frumos. De jur împrejur, din faldurile perdelelor mari de catifea ieșeau niște capete ciudate, unele urâte, altele drăgălașe și blânde; erau faptele cele rele și faptele cele bune ale împăratului, care se uitau la el acum când Moartea i se așezase pe inimă.

– Îți mai aduci aminte de noi? întrebau ele.

Și îi povesteau o sumedenie de lucruri și el asculta și-l treceau sudorile.

– N-am știut că-i așa, spunea împăratul. Să vie muzica, muzica și să bată toba cea mare, să nu mai aud ce spun!

Dar capetele vorbeau mai departe și Moartea dădea și ea din cap ca un chinez la tot ce spuneau.

– Să vie muzica, muzica! striga împăratul. Păsărică de aur frumoasă, cântă, cântă ceva! Ți-am dat aur și pietre scumpe, ți-am pus la gât chiar papucul meu de aur, hai, cântă, cântă ceva!

Pasărea însă nu cânta, fiindcă nu era nimeni pe acolo s-o întoarcă, pentru că ea nu cânta decât dacă o întorceai cu cheia ca pe un ceasornic. Și Moartea se uita mereu la împărat cu găvanele pustii ale ochilor și pretutindeni era o liniște cumplită.

Deodată, afară la fereastră se auzi un cântec minunat. Era privighetoarea cea adevărată; ședea pe-o creangă și cânta. Auzise că împăratul era bolnav și venise acuma să-i aducă mângâiere și speranță. Și iată că pe măsură ce cânta, nălucile se mistuiau în văzduh și sângele curgea tot mai repede prin mădularele slăbite ale împăratului. Până și Moartea asculta și spunea: „Mai cântă, privighetoare, mai cântă!”

– Cânt, dar ce-mi dai? Îmi dai sabia de aur? Îmi dai steagul cel frumos? Îmi dai coroana împăratului?

Și Moartea i-a dat pentru fiecare cântec câte un giuvaer și privighetoarea a cântat mai departe. Și în cântecul ei era vorba de cimitirele liniștite în care cresc trandafirii albi și liliacul înflorit răspândește mireasmă și iarba moale e udată cu lacrimile celor rămași în viață. Și atunci pe Moarte a apucat-o dorul de grădina ei și a zburat pe fereastră ca o ceață rece și albă.

– Îți mulțumesc, a spus împăratul, îți mulțumesc, pasăre cerească, acuma știu cine ești. Te-am alungat din împărăția mea, dar tu nu te-ai supărat pe mine și ai venit și cu cântecul tău ai alungat de lângă mine duhurile rele. Cum aș putea să te răsplătesc?

– M-ai răsplătit! a spus privighetoarea. Când am cântat întâia oară te-am făcut să plângi și asta n-am să uit niciodată; acestea-s giuvaerele care bucură cu adevărat inima cântărețului. Acuma dormi și eu am să-ți cânt. Când ai să te deștepți, ai să fii sănătos și puternic.

Privighetoarea a cântat iar și împăratul a adormit; dulce și molcom îi era somnul! Când s-a trezit, soarele răsărise și strălucea în odaie. Nici un slujitor nu se întorsese; toți credeau că murise. Numai privighetoarea era acolo și cânta.

– Rămâi aici cu mine! a spus împăratul. Ai să cânți numai când ai să vrei tu și pe pasărea asta plăsmuită am s-o sfărâm în bucăți.

– Să nu faci asta! a zis privighetoarea; a făcut și ea lucru bun cât a putut, păstreaz-o ca și până acum! Eu nu stau aici în palat, nu-mi place, dar poți să mă chemi și dacă mi-o plăcea și mie am să vin seara și am să stau la fereastră și am să-ți cânt ca să te înveselești, dar totodată și ca să te gândești la multe lucruri. În cântecele mele am să pomenesc de cei fericiți, dar și de cei necăjiți; am să-ți vorbesc de ce e rău și de ce e bine, de ceea ce-i în preajma ta și tu nu știi. Pasărea cântătoare zboară în toate părțile și la coliba pescarului sărac, și pe acoperișul țăranului, la toți cei care-s departe de tine și de curtea ta. Inima ta mi-i dragă mai mult decât coroana ta. Am să vin și am să-ți cânt. Numai un lucru trebuie să-mi făgăduiești.

– Tot ce vrei! a spus împăratul și s-a ridicat din pat, s-a îmbrăcat cu hainele lui împărătești și și-a strâns la inimă sabia care era de aur greu.

– Un lucru numai te rog; să nu spui nimănui că ai o pasăre care îți spune tot ce se întâmplă; așa are să fie și mai bine.

Și privighetoarea și-a luat zborul. Slujitorii au venit și toți credeau că împăratul a murit; dar când au intrat, au văzut că se sculase din pat; și el le-a spus bună dimineața.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Poveşti
Comenteaza! »