Acum eu exist. Te rog, nu mă părăsi!
Ostenite-s limbile pământului, care ticăie-n fiecare ceasornic stricat, ce-l are cel ce-n toate-i priceput pe masa vremurilor. Oţelul venei albastre se mişcă-n maşinăria uriaşă, lepădat de speranţă. Tocul timpului scrie pe răbojuri semne neînţelese, ce-ndatorniceşte suflete. Scâncetul pruncului din miezul inimii ne arată că o arcă s-a rupt pe fluviul veiţii. Prin beznele tunelelor, plutesc celule şi atacă rădăcinile răului, dar multe încă sunt biruite. Vasele omului devin din ce în ce mai mici, împotriva valurilor sălbatice care se întăresc. Un val moare şi alte zece îşi fac loc, în vâltorile unde procreaţia are dimesiunile altui spaţiu.
Continuare »