Despre cunoaştere
Nu fără temei se spune că trupul nostru se pătrunde, pe măsură ce trăim, de miresmele sau miasmele sufletului şi ale personalităţii noastre, devenind în timp personificarea a ceea ce gândim şi simţim de fapt. Cu ani în urmă, făcusem o pasiune din a potrivi elementele de temperament, caracter sau predispoziţiile sufleteşti ale diferiţilor oameni pe care îi cunoşteam cu anumite trăsături fizice ale lor, fără să obţin reguli pe care să le fi putut explica sau măcar înţelege raţional. Era mai degrabă un exerciţiu de agerime a privirii, prin care încercam să surprind impresiile acestora însufleţind trecător şi iute anumiţi muşchi ai corpului sau ai feţei. Uneori, era la fel de dificil ca şi a urmări mişcarea vântului într-un lan de grâu. Însă îmi dezvoltasem atât de mult intuiţia, încât ajunsesem să presimt rictusul, coborârea pleoapelor, zâmbetul subţire şi rece, dilatarea pupilelor de încântare. Să le prevăd reacţiile în cele mai mici detalii, în cele mai diverse împrejurări, ca şi când ar fi fost nişte marionete al căror spectacol îl învăţasem pe dinafară. Mă orientam destul de bine pe harta desenată în cele mai fine tuşe şi nuanţate culori a labirintului lor psihologic, devenindu-mi cunoscute ieşirile, fundăturile, grădinile cu păsări cântătoare sau ruinele fumegânde ale teritoriilor aflate în război. Apoi, simpla aruncare a privirii asupra chipului şi a trupului unui om, îmi arăta în linii esenţiale cu cine am de-a face.
Continuare »