Despre personalitate
A fost o vreme când am crezut că personalitatea este ceva minunat, un ţel omenesc, o dorinţă de devenire firească a oricărei persoane. Văd limpede în jurul meu oameni „cu personalitate” şi-i simt prinşi într-un maraton absurd pe o axă a urâţeniei. Şi mai simt o oboseală adâncă, nu foarte conştientă, dar care răzbate uneori la suprafaţă, aşa, ca un oftat…
Înţeleg foarte bine căderile mele în gol, văd uneori stâlpii credinţei prăbuşindu-se, deşi ştiu că eu nu sunt o „construcţie” de principii, ci sunt ceva pe care ajung să-l simt, să-l înţeleg abia când nu mai am nici măcar o singură idee despre mine însămi. E un exerciţiu de observaţie intimă: cu trupul meu, cu respiraţia mea, cu gândurile mele, cu senzaţiile şi sentimentele mele, cu… principiile mele. Măcar pentru o clipă, închid ochii şi încerc să elimin pe rând „cojile” personalităţii mele; măcar pentru o clipă dărâm eu din proprie voinţă aceste principii pe care mă bazez şi-mi dau drumul în gol, indiferent ce se va întâmpla.
Continuare »